Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
De Opera omnia de Barbu Cioculescu

Magicianul scoate din joben o familie de iepuri albi, nu şi o cămilă, magul părăseşte ieslea unde-l condusese steaua, demiurgul făureşte planete care se vor stinge, poetul trece cuvintele prin pereţii oglinzii, de unde revin miraculos eterne. Ceea ce presimte şi lectorul deschizând amplu volum din seria Opera omnia, a Editurii Moldova, din Iaşi, al d-lui Gheorghe Grigurcu, volum intitulat oglinda văzduhului – în venerabila tradiţie a izgonirii majusculelor!

Prefaţat de un alt poet, dl Nicolae Coande, cu referinţe critice, la fine, semnate de marii connaisseur-i, de la Ion Negoiţescu la Ana Blandiana, opul, într-o ediţie de vie circulaţie este destinat a-l apropia pe poet de noi cercuri de cititori, cei fideli având deja în raftul bibliotecii un încă şi mai vast volum de identică speţă.
Corpusul antologic a 24 de volume, apărute între anii 1968-2011, acoperă câmp larg din scrierile lirice ale poetului, edificator, de o certă fidelitate faţă de ceea ce pot uneltele lui.Selecţia dă la iveală şi ochiul criticului faţă de propria-i producţie – de pildă, din volumul Inflorirea lucrurilor a ales patru piese, din Rigoarea văzduhului, cinci, iar din Nimic n-ar trebui să cadă, 94. Jubiliant în faţa fantasticilor chipuri ale vieţii şi a secretei existenţe a lucrurilor, atent la conspirativele relaţii dintre acestea, Gheorghe Grigurcu le mânuieşte cu o la fel de dinamică poftă de cuprindere. Într-un solilocviu de cea mai supravegheată economie – clipa de maximă întindere a arcului, înainte de pornirea săgeţii.
Paradoxul îl constituie versul plin, aproape cantabil („Înotând în carnea tânără a Nimfei ca-n apele Mării”/, „Treci prin verdeaţa verii ca printro apă clară”), dar cea mai adesea concentrat de unde şi factura de hai-ku a multor piese – în marca autorului „semne de carte”, frecvente în toate etapele de creaţie ale sale. Mai cu seamă, pe toate corzile, caracteristică la acest poet neîncadrabil în vreuna din generaţiile vieţii sale ori în vreun curent – făinurile suprarealiste sunt fin măcinate – e originală lui forţă de mutaţie în trupul metaforei, fracturată, slobozită în oceanul nenumărabilului, şi totuşi – sau tocmai de aceea – de carnal palpit. Cu obstinata repetiţie a celui ce deţine un patent, conjuncţia cum (mai rar ca precum) operează („Lebăda albă adânc murmurătoare cum apa lacului/ cum un râs îngheţat în terfeloagele imaginilor”) autoritar.
O lirică sălbatică/ cultă, primitiv/ rafinată, jovial/tragică profită de acea disimetrie ce dă fizionomie umanei feţe, susţinută de constanta conformaţ ie a metaforei, de logica plinului în de gol şi a golului în de plin, de continua muzică a construcţiei/ de construcţie. Un enorm confort rezultă din acest joc de mâini în care placida realitate – chemată, deci, pe numele mic – transcende în imposibile ipostaze. Un profet dezabuzat, cu ţâşniri de juvenţă, un mag în nesigure raporturi cu divinitatea, păpuşar de intermundii, paşnic pieton al universului, cu domiciliu în „Amarul târg” se dovedeşte a fi unic expert în mutaţia regnurilor.
Cu toate că trupul este tandreţea unei aşteptări, iar din cotidian eul culege majestuoasele resturi ale obişnuinţei – sau tomai de aceea – mărturisitorul nu-şi ascunde oboseala, inspiraţia însăşi îi apare ca o hârtie de pe care şi-a luat zborul noaptea. Câteva litere lipsesc cărţii spre a o face capodoperă, ne zice: „Pictorul pur a sfârşit/ printr-o mare smerenie/ pictează văzduhul gol”. Starea sa va fi o „dureroasă însoţire de moarte, dragoste şi viclenie”, cu îndepărtat ecou rilkean.
În de sine călătorind va parcurge hărţi adormite, cartiere sănătoase ”în care nu e nici iarnă nici vară/ci numai o căldură elastică adaptabilă/ pentru-a ilustra Absolutul”. Va poposi în ograda cu nuci nurlii, pepeni cutezători şi galeşe femei, va celebra Lumea, în această existenţă în care ”viaţa şi moartea abia se ating/ cum degetele îndrăgostiţilor”. Mai ales va cerceta pustiul oglinzilor, „Scârţâitor de zăpadă” (acest cum mai degrabă al alternativelor decât al comparaţiilor), va rătăci în zona „oglinzilor care fug din odăi/ se ascund în ceruri“, oglinzi în care se intră ca în apele unui râu când rece, când cald. Dar şi oglinzi în care nu mai intră nimic. Nici măcar „Iarna ostenită după ce s-a străduit/ să intre-n oglindă/ ziua trecută/ cât a putut de bine”. Când însuşi poetul constată, „Se-năbuşă chipul în oglindă/ ca-ntr-un cer lipsit de văzduh“.
Sunt, toate acestea, modulii a ceea ce poetul îşi face şi propune, o poezie fără viscere, ocazii, subiecte, eschive - dar cu mistere străvezii? Într-o poezie ce va figura, cumva, într-o viitoare Opera omnia, şi chiar aşa intitulată, citeam:
„Din suflet iese Forma sa
cum un abur care năzuieşte la o altă Formă

şi rămâne aşa o vreme adăstând-o
dar dacă n-o mai găseşte
nu se mai poate întoarce înapoi”.


(vezi R.l. nr 33, 14 august 2013)


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara