Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
De la un regim la altul de Daniel Cristea-Enache

Un roman care se citește cu mare interes este O voce patetică și feroce al lui Dumitru Popescu, cu toate că titlul nu mi se pare inspirat și nici în acord cu conținutul cărții. Aproape nonagenar, autorul s-a numărat printre mărimile culturale ale „Epocii de Aur”, de care ne-am despărțit acum un sfert de secol; iar cei peste douăzeci și cinci de ani scurși de la Revoluție (numită de protagonistul romanului un „complot de inspirație gorbaciovistă”) sunt un interval temporal consistent, aproape egal celui al regimului ceaușist anterior.
E o experiență umană pe care cartea o ficționalizează transparent. Eroul, Nicolae Codrin, ajunge să facă trei ani de închisoare imediat după „complotul” pus la cale de „trădători”, iar romanul începe cu plecarea lui din oribila Jilava, pentru o operație, în context, salvatoare. Atrage atenția, din capul locului, calitatea prozastică a paginilor cu viața și atmosfera din detenție. Cu sobrietate stilistică, Dumitru Popescu își pune în valoare nu numai experiența existențială ca atare, ci și un spirit de observație ce va fi fructificat literar. Personajul central este implicat, până la os, în scenele de închisoare și, totodată, obiectivat, prin reflecție. Realismul romanului va urma această perspectivă în care episoadele decurg unele din altele în virtutea unei logici ordonatoare. Asupra fiecărei secvențe, oricât de aleatorie și de absurdă ar fi, eroul se apleacă interogativ și analitic, căutând să-i întrezărească sensul și semnificația.
Analiza e cu atât mai stăruitoare cu cât episodul biografic a fost mai traumatic. Fostul ministru care și-a pierdut „rangul”, devenit un pușcăriaș „politic” atacat continuu în gazete și apoi un ins ostracizat, marginalizat, va fi părăsit de nevasta lui mai pragmatică, orientată după banii pe care cel căzut nu-i mai poate câștiga. Dialogurile dintre Nicolae Codrin și Dana sunt tot mai amare pentru soț și tot mai edificatoare pentru „tovarășa” de viață ce se va reorienta. Lângă acest simbol al trecutului, arătat mereu cu degetul, în ziare, ca un nomenclaturist, nu mai e de stat. Remarcabilă este capacitatea autorului de a disocia, aici, aspectele psihologice de cele morale. Bărbatul căzut socialmente își înțelege soția, acceptă divorțul și nu-i face nici un fel de complicații în despărțirea lor. Nici prozatorul, nici protagonistul său nu dau lecții de etică comportamentală. Femeia nu va fi văzută prin ochii unui soț gelos și posesiv, ca la Camil Petrescu, ci în termenii personalității ei, ai unui caracter și ai unui temperament propriu. Scenele dintre (foștii) soți sunt, prin urmare, veridice, iar Dana e un al doilea personaj pregnant al romanului, conturat de autor fără parti-pris.
Ea se va mărita cu un alt bărbat, de succes, din noua lume, care îi va oferi tot confortul visat (simptomatic, în regimul trecut, figura de succes era una în cadru ideologic, a Ministrului zelos; acum e una în profil financiar, a Afaceristului veros), după care, dezamăgită de orizontul mai îngust al noului mariaj, se va… întoarce la primul soț – orișicâtuși, un intelectual rasat. Excelente sunt paginile despărțirii, ca și cele ale refacerii legăturii lor. Dumitru Popescu e un prozator nuanțat al cuplului, iar analiza pe care o face (din nou, sub unghi psihologic, nu moral) are pondere și subtilitate. Acolo unde un prozator mai rudimentar ar fi căzut în pornografie, autorul reușește o pagină admirabilă, de, așa zicând, sex elevat: „Era ceva special. Efectul marii familiarități a anatomiilor celor doi, perfect cunoscute în mod reciproc în toate detaliile concrete, în toate formele de manifestare. Fiecare dintre ei se ducea la celălalt ca acasă, putându-se orienta acolo și cu ochii închiși, identificând orice colțișor, cu particularitățile sale și chiar cu istoria sa evolutivă. Nimic mai plăcut pentru ei decât să se întâlnească din nou cu labirintul fiziologic al partenerului pe care, în cazul altuia, nou, ar fi trebuit să-l exploreze de la început, centimetru cu centimetru, timp în care totul e străin, greu de perceput și poate chiar contradictoriu. De-a lungul timpului se crease o simpatie între cele două structuri fiziologice, ca între prieteni vechi, și aceasta le conferea o sursă în plus de satisfacție și bucurie. Dar nu era vorba doar de inițierea reciprocă în detaliile anatomice, ci și de cunoașterea reactivității acestora, a modului lor de a se comporta în diferitele faze ale confruntării și, prin urmare, de posibilitatea prevederii desfășurării în continuare a acțiunii. Fiecare știa dinainte că, făcând un anumit gest, va obține cutare efect. Prin urmare, se evita dibuirea, aventurarea orbească într-o fenomenologie neștiută.” (p. 245).
Din păcate, romanul nu urmează această linie realistă, psihologică și analitică, ci una tot mai pronunțat ideologică. Nicolae Codrin fiind profesor de sociologie (până la urmă, i se va oferi din nou o catedră, la o universitate particulară), nu e nefiresc ca în desfășurătorul său existențial, romanesc, preocupările lui profesionale și intelectuale să fie marcate. De aici însă și până la a aloca zeci de pagini din roman unor discuții „orientate” despre epoca trecută și cea actuală e cale lungă. Pentru a-și introduce propria problematică în carte, Dumitru Popescu forțează limitele verosimilității, prin câteva artificii narative ideologic convenabile. Nicolae Codrin se întâlnește pe stradă cu un fost profesor al său și, la scurt timp, se apucă să facă un dialog lung și încrucișat: el îi pune profesorului întrebări despre epoca interbelică și regimul Dej, iar interlocutorul îl chestionează asupra regimului Ceaușescu.
Situația scârțâie din toate încheieturile realiste și se prelungește supărător, până când fiecare interlocutor își pune toate punctele pe i. Nu e o surpriză că amândoi fac elogiul comunismului românesc, național, opus interbelicului tot național, dar necomunist, și comunismului sovietic, antinaț ional. Printr-o oportună convergență, cea mai înfloritoare perioadă se dovedește cea a bravului conducător Nicolae Ceaușescu, criticat, timid, o dată pentru „erorile” din ultimii ani ai regimului său. Ceaușescu este văzut și, chipurile, explicat ca „locomotiva istoriei românești” în anii 1965-1975. Nici un cuvânt nu suflă cei doi specialiști în lungul și previzibilul lor dialog despre Tezele din Iulie 1971; nici despre episoadele carierei lui Ceaușescu dinaintea acaparării puterii. Tot ceea ce contrazice „liberalismul” și „mesianismul” liderului suprem este lăsat deoparte – fapt irelevant într-un dialog, să zicem, între doi soți (Codrin și Dana), dar grăitor într-unul „profesional”, între specialiști analizând comunismul autohton.
Cea mai tristă interpretare e aceea potrivit căreia alegerea lui Ceaușescu ar fi fost o necesitate politică, socială și până la urmă istorică. Maurer nu ar fi avut energia și dedicația slujirii țării, a construcției socialiste în România amenințată de sovietici. După o glorioasă rezistență ceaușistă de un sfert de veac, „complotiștii” prosovietici l-au executat pe marele lider și au dat țara noastră străinilor de neam. Urmează „analiza” situației post-revoluționare, pe același curs predictibil. În oglindă ideologică, deformată precum cele din parcurile de distracții, „Epoca de Aur” se arată plină de realizări, iar regimul post-comunist este al unui stat „mafiot”. Dacă, înainte, vina pentru ce mergea rău în România era a sovieticilor, iar meritul pentru ce mergea bine, al lui Ceaușescu, acum disocierea nu se mai poate face. Totul e atât de putred în România actuală pentru bietele personaje de roman obligate să exprime opiniile auctoriale, încât dialogul lor sociologic și politologic devine un fel de litanie. O jale adâncă se așterne peste colocviul lor, de la un regim politic la altul.
Noroc că romanul nu se încheie în această notă, a căderii în tezism, ci se recalibrează prin revenirea intrigii în punctul realist de unde fusese dislocată. Desprins de ideologia național-comunismului, Dumitru Popescu se va dovedi, iarăși, un foarte bun prozator de atmosferă, de situații de criză și de psihologie individuală și relațională, cu o scriitură puțin scrobită, dar de o eleganță distinctivă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara