Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
De la Trixy Checais la Răzvan Mazilu de Liana Tugearu

Am fost, de curând, la Timişoara, pentru a vedea un spectacol montat acolo de Răzvan Mazilu, la Deutsches Staatstheater Temeswar – Teatrul German de Stat Timişoara.
Mai întâi, m-au năpădit amintirile, căci după terminarea Şcolii de balet „Floria Capsali”, primul nostru angajament, al soţului meu, Ioan Tugearu, şi al meu, a fost la Opera din Timişoara. Abia apoi am putut reveni la timpul prezent şi m-am bucurat deplin de spectacolul Cabaret, pus în scenă de Răzvan Mazilu. Şi pentru că şi trecutul şi prezentul dansului timişorean sunt încărcate de semnificaţii pentru mine, voi urmări acest arc peste timp, ca punct de sprijin şi mărturie pentru valori trecute şi prezente ale dansului locului.
Am dansat la Opera din Timişoara, în calitate de corifei-balet, dar am şi locuit într-o cabină din Operă, având drept mobilier o masa de şah şi două fotolii Louis XV, o casă de bani şi două paturi, unul din Eugen Oneghin ( doar butaforie ) şi unul din Tosca, pat adevărat cu droturi, saltea şi imbrăcat în mătase vişinie. Când se juca Tosca, mergeam şi noi în sală, până ni se elibera patul. Ne-a fost greu să rezistăm mai mult de patru luni. Dar în aceste patru luni am cunoscut un personaj fascinant. Pe Trixy Checais. Îl văzusem la sfârşitul anilor ‘40 în Spânul din Harap Alb de Alfred Mendelsohn, montat de Oleg Danovski la Opera din Bucureşti şi nici un alt personaj nu mi se intipărise pe retină cu mai multă pregnanţă, căci niciunul nu avea o plastică corporală atât de personală. În 1956, când l-am revăzut la Timişoara, era nu de mult ieşit din inchisoare şi revenit în lumea scenei, dar în provincie. L-am văzut în Lakmé de Leo Delibes. Un zumzet general, care exprima surpriza sălii, a întâmpinat apariţia sa în vârful unei scări monumentale, căci arăta ca o statuie de bonz, uşor coclit pe alocuri: forme prelungi, nude, aurii, cu pete de verde. Doar un cachesex lăsa mişcarea întregului corp să cuprindă spaţiul, în desfăşurări preponderent unghiuloase, de o concentrată valoare expresivă. Nu ştiu câţi alţi spectatori erau conştienţi că au în faţa ochilor pe unul dintre cei mai mari artişti ai momentului. Dar coregraful Trixy Checais m-a captivat la fel de mult ca dansatorul. Monta în acea perioadă baletul Şurale de Farid Iarullin, inspirat din basme tătare. Am urmărit multe repetiţii, căci mi se pare momentul cel mai privilegiat cu putinţă, să poţi surprinde cum apar pe lume forme care până atunci nu existaseră. Era inepuizabil, crea continuu, pentru ansamblu, pentru solişti, pentru eroii principali, dimineaţa şi după- amiaza. Toţi ieşeau epuizaţi din sala de balet, el continua cu alt grup. Până într-o zi, nu cu mult înainte de premieră, când a declarat că nu mai poate crea nimic. Izvorul creativ se închisese. Cu greu a mai însăilat câte ceva – din fericire mai era foarte puţin de făcut – presat de data premierei anunţate.
Când am plecat atunci de la Timişoara, destul de tristă, nici măcar nu visam că voi mai reveni peste decenii, în anii 1996- 97- 98, în cu totul alte împrejurări, la premierele baletelor Îmblânzirea scorpiei şi Sărbătoarea primăverii, montate aici de cel care devenise între timp coregraful Ioan Tugearu, sau la premierele operelor Aida şi Faust, pentru care a creat partea de coregrafie.
Şi peste alţi numeroşi ani, am revăzut Timişoara datorită lui Răzvan Mazilu: un oraş în plină efervescenţă, pregătindu- se să devină Capitală Culturală Europeană în 2021, restaurându-şi monumentele, pe care poţi face istoria arhitecturii de la baroc la art nouveau, cu un Muzeu de Artă, inteligent restaurat şi având o colecţie de tablouri Corneliu Baba de invidiat şi o mini secţie de artă contemporană, cred că fără echivalent în ţară, iar ca ultimă descoperire arheologică geamii şi băi turceşti, din perioada când Banatul era paşalâc.
Dar ca o încununare a acestei revederi cu oraşul de pe Bega, a fost spectacolul Cabaret de Joe Masteroff, în regia şi coregrafia lui Răzvan Mazilu. Totul a fost de calitate la acest musical, un reuşit spectacol sincretic, în care muzica, cuvântul, dansul şi plastica scenică şi-au găsit fiecare tonul potrivit acestui gen, destul de nou apărut pe scenele noastre, uneori mai bine realizat alteori mai puţin. Spectacolul, plasat în perioada 1929- 1933, când în Gemania se instala fascismul, montat prima oară pe Broadwai în 1966 şi apoi la Londra, cu sute de reprezentaţii de-a lungul anilor, ne este cunoscut celor mai mulţi în versiunea cinematografică a lui Bob Fosse, cu Liza Minelli. Deci, regizorul Răzvan Mazilu avea de înfruntat o istorie şi a înfruntat-o cu bine, reuşind, fapt remarcabil, să imprime o coloratură proprie spectacolului. A avut şi colaboratori de primă mână, în persoana lui Peter Oschanitzky la conducerea muzicală şi a deosebit de ingeniosului realizator al decorului şi costumelor, Dragoş Buhagiar. Iar actorii Georg Peetz, Daniela Török, Konstantin Keidel, Ida Jarcsek- Gaza, Christian Bormann, Dana Borteanu şi Radu Vulpe, au fost cu prisosinţă tot ceea ce trebuiau să fie: actori, cântăreţi, dansatori, conform pretenţiilor genului respectiv. Unii dintre actori au fost exclusiv dansatori, alături de două profesioniste venite de la Operă, dar era imposibil să sesizezi deosebiri între Olga Török, Silvia Török, Anne Marie Waldeck, Cristina Romândaşu şi Suzana Vrânceanu, Horia Săvescu sau Richard Hladik. Regizorul Răzvan Mazilu a fost susţinut adecvat şi de coregraful Răzvan Mazilu, care a gândit pentru dansatorii-actori de la Kit Kat Club scene de grup, cu mişcări dezinvolte, dezinhibate, dar şi cu o compoziţie de ansamblu atent gândită. Şi care a fost tenta proprie acestei montări, faţă de altele? Contrastul izbitor între dezmăţul dezlănţuit până la frenezie al primului act şi tragismul, şi nu doar tristeţea, celui de al doilea, în care toţi interpreţii, dezbrăcându-se complet, dispăreau în spatele podelei care se ridica precum un zid implacabil cu ei cu tot, vărsându-i undeva într-un spaţiu nedefinit, din care ieşea fum. Pe lângă costumele de cabaret care descopereau acoperind totuşi corpul, această podea mobilă, care se ridica ameninţătoare în final, a făcut parte dintre soluţiile ingenioase, mai sus pomenite, ale lui Dragoş Buhagiar.
Spectacolul Cabaret montat de Răzvan Mazilu la Teatrul German din Timişoara se înscrie în suita de reuşite ale regizoruluicoregraf de la Teatrul Odeon din Bucureşti, începând cu Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult de Tennessee Williams din 1996, până la Când Isadora dansa de Martin Sherman din 2012. S-ar putea chiar remarca calitatea sa deosebită de a gândi mişcare pentru actori şi de a le remodela corpurile, făcându-i să se poată exprima la fel de convingător, atât prin cuvânt cât şi prin mişcare.
Dar pentru că această ultimă călătorie ne-a dat priejul să ne amintim de un alt mare artist, Trixy Checais, pe care chiar Răzvan Mazilu a ţinut să-l evoce la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, cu câţiva ani în urmă, ne putem întreba ce fire nevăzute îi pot lega pe cei doi, care nu s-au cunoscut. Răspunsul ar putea fi că sunt la fel de singulari, foarte greu de încadrat într-un filon stilistic. Dacă pe Trixy Checais l-am văzut doar de două ori dansând pe Răzvan Mazilu îl urmăresc de mai mult de douăzeci de ani şi ştiu că, uneori, dansatorul l-a înghiţit pe coregraful care i-a compus o partitură, tocmai datorită plasticii sale corporale specifice, care tinde să încorporeze, traducând în limbaj propriu ceea ce primeşte. Nu se poate vorbi de o înrudire stilistică între artistul care a fost Trisxy Checais şi cel care este Răzvan Mazilu,dar se poate vorbi despre două personalităţi cu o plastică corporală aparte, greu încadrabilă în tabloul peisajului coregrafic cunoscut.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara