Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
De la obsesia dezrădăcinării la visul Europei Unite de Sonia Cuciureanu

Anna Elisabeth de Brancovan, contesă de Noailles (1876-1933), se înscrie în filonul feminin al poeziei franceze, posterior simbolismului, dar marcat de sensibilitatea romantică. În 1901 îi apare primul volum de versuri Le coeur innombrable, urmat de L’ombre des jours (1902), Les Eblouissements (1907), Les Vivants et les Morts (1913), toate dominate de un lirism din ce în ce mai grav, culminând cu L’Honneur de souffrir (1927).
Fiică a lui Grégoire Bassaraba de Brancovan, fiul lui George Bibescu şi al Zoiei Mavrocordat, şi a Ralucăi Musurus, cretană, fiica lui Musurus Paşà, ambasadorul Porţii Otomane la Londra, Anna de Noailles, născută la Paris pe 15 noiembrie 1876, îşi va căuta mereu rădăcinile. Franţa rămâne pentru ea un loc al începuturilor, dar dincolo de ea, o permanentă căutare a peisajului părintesc, Grecia maternă şi România paternă.
De altfel, natura orientală este mereu prezentă în casa de pe Avenue Hoche din Paris, în saloanele căreia se puteau admira „ portrete de strămoşi purtând sceptre şi coroane. Strămoşi din partea tatei, domnitori peste Dunăre şi Carpaţi, îmblânziţi de sângele mai plăpând al mamelor şi soţiilor lor grecoaice .” ( v. Anna Brâncoveanu de Noailles – Cartea vieţii mele, Marcel Proust – Scrisori către Anna Brâncoveanu de Noailles, Argument, cronologie şi versiune românească de Virgil Bulat, Bucureşti, Univers, 1986, p. 32.). Autoarea nu poate admite că i-a „ părăsit de veacuri pentru a deveni fetiţa proaspăt zămislită de l’Avenue Hoche şi de o grădină din Savoia”(ibid.), ea e mereu cu gândul la „acel auster drum genealogic”(ibid.).
Părinţii, tatăl urmaş de domnitor, mama, crescută la Londra în cultul reginei Victoria, preţuiau marile personalităţi ale vremii, inculcând copiilor simţul valorii. Dar, în acelaşi timp, mereu implicaţi în viaţa mondenă, ei pierd din vedere că cei mici le simt dureros absenţa. Rămaşi de multe ori numai în grija bonelor, copiii se confruntă cu dureroase întrebări. De aici poate acestă dorinţă de evadare în alte locuri, peisajului citadin cu „ aspect de mausoleu”(ibid. p.33) i se preferă „generozitatea ţinuturilor de la ţară” (ibid). Locurile sunt animate de imaginea celor care le-au marcat. Descrierea lor, departe de a fi gratuită, impune, cu sensibilitate şi eleganţă, numele unor Rousseau, Voltaire, Chateaubriand sau Musset. Acest jurnal de lectură este de fapt un jurnal al căutării de sine şi întâlnirea cu Maurice Barrès, autorul trilogiei Les Déracinés (1897), L’Appel au soldat (1900) şi Leurs figures (1902) are un rol hotărâtor. Pământul natal devine prioritar în definirea omului de mai târziu. Împreună cu Maurice Barrès şi cu familia acestuia, autoarea regăseşte în vecinătatea lacului Leman şi la Charmettes imagini ale geniului rousseauist, convinsă că „ geniul supune peisajele, ia în stăpânire cetăţi şi întinderi, îşi anexează toate aspectele naturii într-o asemenea măsură, că zorii par să se avânte din pieptul lui Homer şi clarurile de lună să emane din inima lui Byron sau din tristeţea studiată a lui Chateaubriand” (ibid. p. 60). Obsesia dezrădăcinării o conduce la o perpetuă căutare. În 1906, Maurice Barrès dedică Voyage de Sparte Annei de Noailles care, asemeni lui Pierre de Ronsard, îşi descoperă străbunii pe malurile Dunării. Poetul renascentist, Pierre de Ronsard, descendent al banului Mărăcine, scrisese în 1554 Le Bocage, sensibilă elegie adresată prietenului său Remy Belleau.
„ Or, quant à mon ancêtre, il a tiré sa race/ D’où le glacé Danube est voisin de la Thrace.” Anna de Noailles reia ideea în Souvenir des Aïeux, încheind cu dedicaţia lui Maurice Barrès la volumul în discuţie:
„Enfin, j’ai vu louer la terre paternelle/ Qu’illustrent le labour, la vaillance et les arts/ Par cette voix vouée à la France éternelle; /Qui, saluant l’heureux et lyrique hasard,/ M’écrivit, en vantand l’argile originelle; «D’où vous vîntes comme Ronsard»”.
Ideea dezrădăcinării, mereu prezentă, o apropie de Marcel Proust al cărui tată era francez şi mama, evreică. Într-o scrisoare din 1913 ,referindu-se la că- lătoria poetei la Constantinopol, după moartea tatălui, Marcel Proust îi scrie aceste rânduri deosebit de sensibile: „Am citit cu nesfârşită emoţie şi admiraţie în «la Revue de Paris», acele amintiri de copilărie dezrădăcinată”(ibid, p. 294). Sigur, obsesia dezrădăcinării a făcut şi obiectul unei subtile ironii a lui André Gide .
„Né à Paris d’un père Uzétien et d’une mère Normande, où voulez-vous Monsieur Barrès que je m’enracine?” (v. André Gide- A propos des Déracinés, datat din luna decembrie 1897 şi publicat în 1898 în „L’Ermitage” )
Şi totuşi, trecând peste ironiile gidiene, Anna de Noailles caută o soluţie. În viziunea ei, ideea unei Europe unite revine obsedant, iar cel care ar fi putut realiza acest ideal scump inimii sale, ar fi fost Napoleon Bonaparte. Împăratul Napoleon Bonaparte, acela pe care-l consideră un „modelator al globului” (ibid, p. 50), ar fi militat „pentru prosperitatea , interesele, folosul şi bunăstarea comunităţii europene”(ibid, p.50). Convingerea lui că în „curând Europa n-ar fi format cu adevărat decât un singur popor şi fiecare călătorind oriunde, s-ar fi găsit peste tot în patria comună” (ibid. pp 50-51) ar fi oferit soluţia ideală problemei dezrădăcinării. „Miracolul Bonaparte”(ibid. p. 53), adevărat „zeu muritor”(ibid) ar fi realizat această Europă unită la care visa Anna de Noailles, o Europă a prosperităţii dar şi a valorii spirituale şi morale. Anul acesta, la 30 aprilie, s-au împlinit 80 de ani de când Anna de Noailles a plecat în cealaltă lume. Ne rămâne viziunea ei ideală asupra acestei lumi, viziune marcată de entuziasmul romantic, dar şi speranţa că dorinţele ei atât de generoase, sunt pe cale de a se îndeplini.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara