Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
De la dandy la călugăr de Mihai Zamfir

Poate exista o viață tăiată în felii, fragmentată, reîncepută de cîteva ori, așa încît nici o parte a ei să nu semene cu celelalte? Unitatea – sau chiar armonia – vieții umane e legendă sau realitate? În nouăzeci la sută din cazuri, prin mediocritatea ei fundamentală, existența nu e greu de definit; celelalte zece la sută ating uneori, prin abundența de neprevăzut, spectacolul.
În cultura și mai ales în literatura noastră nu există multe exemple de renașteri succesive; autorii de oarecare importanță s-au definit ei înșiși încă de la prima lor carte. Excepțiile devin cu atît mai memorabile.
În secolul XX românesc cel mai frapant exemplu pare a fi N.Steinhardt, autor întîrziat, înzestrat cu celebritate exclusiv postumă, însă inalterabilă, și care și-a construit opera în funcție de dramaticele evoluții ale societății contemporane lui. Ce poate fi mai diferit de tînărul evreu de bună familie, cu relații și apetituri mondene, care trata superior literatura română producînd spumoasele parodii semnate Antistihus (1934), ducînd o viață de loisir consemnată în romanul postum Călătoria unui fiu risipitor, decît filosoful preocupat de teologie și de ecumenism (Essai sur une conception catholique du Judaisme (1935), amîndoi perfect contemporani? Ce e comun între strălucitul colaborator la „Revista Fundațiilor Regale” din același fericit deceniu 1930 și călătorul impenitent prin Europa? Între persecutatul politic, apoi pușcăriașul N. Steinhardt, din anii 1960-1964, și criticul de mare originalitate afirmat imediat după ieșirea din închisoare? Între criticul literar profesionist (începînd cu volumul Între viață și cărți, 1976) și moralistul creștin neînduplecat ce se exprima cu libertate interioară totală, lăsînd impresia că nu-i mai este frică de nimic? Monahul legendar de la Rohia e oare aceeași persoană cu autorul Jurnalului fericirii, una dintre marile proze ale secolului XX românesc?
Lista portretelor succesive și aparent incompatibile se poate prelungi. Diferențele imense sar în ochi, însă ne putem întreba dacă anumite trăsături mai puțin frapante nu unifică totuși deconcertanta varietate a personajelor numite N.Steinhardt.
Dimensiunea politică, mai presus de toate. Spre deosebire de intelectualii snobi ai Bucureștiului din anii ’30, mulți atrași de cîntecele de sirenă ale comunismului sau ale legionarismului, opțiunea lui Steinhardt pentru liberalismul european și pentru dreapta luminată a fost de la început fără rezerve. Specialistul în drept internațional, înzestrat cu puternic spirit religios, și-a format de foarte tînăr o concepție politică lipsită de ambiguități, de la care nu se va clinti toată viața.
Fermitatea acestor opinii politice avea să- i asigure purtătorului lor, în România postbelică, o existență penibilă: excludere din cîmpul publicisticii, slujbe mărunte și umilitoare, proces politic urmat de închisoare în cel mai dur regim cu putință; apoi supraveghere continuă din partea Securității, supraveghere de care nu a fost scutit nici măcar la Mînăstirea Rohia din Nordul Ardealului, unde se călugărise, găsindu-și refugiul în ultimii ani de viață.
Numele său, devenit de nepronunțat mai ales după 1960, după anul arestării, fusese pur și simplu scos din Literele noastre. Cînd i-a dedicat cartea sa de debut, Fragmente despre cuvinte (1969), Toma Pavel și-a putut permite să scrie doar „Domnului N.S.”, pentru că mai mult n-a fost posibil. După ce trece cu neașteptat succes proba transformării în critic literar, prin volume scrise după tipic, recunoașteri entuziaste ale colegilor de breaslă, premii ale Uniunii Scriitorilor, autorul își valorifică în mod cu totul particular zestrea obținută – și anume suferința din închisoare, combinată cu miracolul trăit în aceeași închisoare, botezul în ortodoxie. Rezultat: frica de teroarea politică dispare la el complet. Știa că mult mai mult rău decît i se făcuse pînă atunci nu i se putea face; așa că, ajuns la ultima sa întruchipare – creștin,martir, erudit, călugăr – N.Steinhardt îndrăznește să se exprime cu toată libertatea posibilă. Foarte puțin timp înaintea miracolului din decembrie 1989, scriitorul și moralistul proclamă deschis ceea ce crede. Convorbirile cu Zaharia Sîngeorzan din 1988 arată un Steinhardt însuflețit de o speranță nebună, intuind cu precizie ceea ce avea să se petreacă peste doar cîteva luni și numind fără să clipească răul.
S-a sfîrșit cu doar puțin timp înainte de Decembrie 1989, ca Moise înainte de a ajunge în țara visată. Dacă o credință politică fermă, combinată cu o la fel de fermă credință etică și socială, i-a asigurat protagonistului decenii întregi de suferință și de marginalizare, tot ea a reușit să-i unifice spectaculos existența, oferindu- i Părintelui Nicolae o postumitate nebănuită de nici unul dintre contemporanii săi. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara