Numărul curent: 47

Comentarii Critice:
De la cerchism la euphorionism de Ion Simuţ

Ce a fost Cercul Literar de la Sibiu în perioada pregătitoare şi, mai ales, în perioada definitorie a apariţiei "Revistei Cercului Literar" (prima jumătate a anului 1945) se ştie şi interesează, pe bună dreptate, mai mult decât ce a devenit această grupare imediat după 1945. Dacă o periodizare seacă nu ar părea prea didactică, aş insista ca fenomenul cerchist să fie tratat, din punctul de vedere al unei istorii literare minuţios documentate, în patru sau cinci secvenţe (nu pretind că spun o noutate, când atâtea exegeze meritorii i-au fost consacrate grupării cerchiste, dar poate că aduc o clarificare de sistematizare):
1. Faza pregătitoare, în atmosfera Sibiului universitar: 1941-1944, posibil a fi extinsă în urmă spre anii de formare a protagoniştilor, fază în care un important eveniment inaugural este editarea, în 1941, a revistei "Curţile dorului", sub îndrumarea lui Lucian Blaga; episodul fondator ar putea fi considerat constituirea asociaţiei Cercului Literar "Octavian Goga", în 1942; cristalizarea unei atitudini estetice şi distanţarea de politic se evidenţiază în manifestul articulat în scrisoarea către E. Lovinescu, publicată în "Viaţa" din 13 mai 1943;

2. Afirmarea sibiană propriu-zisă a grupării în "Revista Cercului Literar", în 1945, revistă ce-şi încetează apariţia după revenirea acasă a Universităţii clujene şi dispersarea absolvenţilor; este secvenţa cea mai importantă pentru definirea cerchismului, care se bazează pe textele, afirmaţiile şi proiectele tinereţii creatoare; la sfârşitul anului 1945, "Sibiul e atât de abătut" încât e de nerecunoscut, după cum îi scrie Radu Stanca lui Deliu Petroiu: "Sibiul e total mort. Închipuie-mă, prin urmare, în acest trist cimitir şi plânge-mă" (v. Deliu Petroiu, Cartea prietenilor mei, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2006, p. 17). De aceea, Radu Stanca gândeşte cu disperare o evadare spre Cluj sau spre Bucureşti, dar nu va reuşi prea curând. În orice caz, 1945 e o apoteoză a Cercului şi totodată un sfârşit de etapă. O reconsiderare radicală se impune strategilor Cercului, care sunt I. Negoiţescu şi Radu Stanca;

3. Tatonări disperate, în anii 1946-1948, într-o fază post-sibiană de refacere a coeziunii prin apariţia unei noi reviste, proiectată sub numele de "Euphorion", şi diversificarea formelor de afirmare printr-un teatru propriu, un cenaclu renăscut şi manifestări publice de consacrare la Cluj, Sibiu şi Bucureşti;

4. Eclipsa totală a Cercului Literar în anii dogmatismului stalinist (1948-1953) şi poststalinist (până aproximativ prin 1960-1963), când unii dintre membrii grupării sunt persecutaţi politic şi suferă chiar perioade de detenţie: Nicolae Balotă, arestat şi condamnat de mai multe ori, în 1948, în 1956 şi în 1962; Ovidiu Cotruş, condamnat şi închis până în 1964; I. D. Sîrbu, deşi intelectual de stânga, este exclus din învăţământul superior în decembrie 1949, odată cu Lucian Blaga, Liviu Rusu şi D. D. Roşca, iar din 1957 până în 1963 este închis; Ştefan Aug. Doinaş, închis timp de un an, în 1957; I. Negoiţescu e arestat şi deţinut din 1961 până în 1964;

5. întrunirile nostalgice târzii în redacţiile sau sumarul unor reviste, ca, de pildă, "Familia", după reapariţia noii serii în 1965, când se regăsesc consecvent în paginile ei Nicolae Balotă, Ovidiu Cotruş, Radu Enescu (deveniţi redactori), Ştefan Aug. Doinaş, I. Negoiţescu, Cornel Regman şi sporadic alţi foşti membri ai Cercului: Eta Boeriu, Ovidiu Drimba etc.; de menţionat şi tentativa nerealizată de reunire a unui nucleu cerchist în jurul revistei "Teatrul", unde în 1956 I. D. Sîrbu este pentru scurtă vreme redactor şi cronicar dramatic (în 1957 va fi arestat); o coalizare difuză, totuşi demnă de menţionat, este aceea a traducătorilor şi eseiştilor cerchişti la revista "Secolul 20", unde Ştefan Aug. Doinaş este redactor-şef adjunct din 1969 până în 1992 şi unde colaborează sporadic Nicolae Balotă, I. Negoiţescu, Ovidiu Cotruş, Ioanichie Olteanu.

Disting, pentru acurateţea descrierii de istorie literară, între cerchismul manifestat programatic şi ilustrat prin creaţii literare (poezie, îndeosebi balade) în "Revista Cercului Literar" în 1945 şi euphorionismul postcerchist, niciodată concretizat, rămas în stadiul de proiect, aşa cum apare în scrisorile dintre Radu Stanca şi I. Negoiţescu din anii 1946-1947, ca o pură utopie morală (prietenia totală, pusă în slujba creaţiei), filosofică şi estetică (resuscitarea idealului clasic goethean, combinat cu spiritul romantic, într-o sinteză germanică). Principalele temeri ale fazei cerchiste sunt cantonarea în tradiţionalis­mul naţionalist, în blagianism şi regionalism, de aceea le vor fi contrapuse acestora opţiunile simetrice pentru moder­nism, lovinescianism şi europenism.

Lovinescu e, pentru cerchişti, un antidot la blagianism, adică la un tradiţionalism, fie el şi expresionist, şi la o posibilă cantonare într-un regionalism al "spaţiului mioritic". I. Negoiţescu e un strateg doctrinar excepţional, ale cărui subtilităţi trebuie observate şi reliefate cu atenţie.

Principala temere, nemărturisită explicit, în faza euphorionică e limitarea în estetic. Cerchismul e o realitate palpabilă de istorie literară (scrisoarea deschisă adresată lui E. Lovinescu, alte atitudini programatice din revistă, poeziile - îndeosebi baladele -, eseurile, critica literară şi celelalte opţiuni estetice exprimate, de pildă pentru artele minore), pe când euphorionismul e un proiect ambiguu, idealist, posibil a fi aproximat, nu definit clar şi nici concretizat prin "documentele" unei creaţii literare publicate într-o revistă sau în volume. Retrospectiv, el poate fi reconstituit din scrisorile lui Radu Stanca şi I. Negoiţescu, publicate în volumul Un roman epistolar (Ed. Albatros, 1978), din teatrul lui Radu Stanca şi din poezia postbaladescă, intelectualistă (speculativă şi meditativă), a lui Ştefan Aug. Doinaş.
Negoiţescu, în scrisoarea din 3 iunie 1946, face o distincţie calitativă între cele două etape disociabile pentru a le observa nuanţele (cerchismul şi euphorionismul), diferenţă pe care vrea să o marcheze în titlurile contrastante ale revistelor care le-ar reprezenta: "Cât despre titlul noii reviste, eu cred că tocmai ne trebuie unul răsunător, să mai contrasteze cu prea seriosul anunţ-buletin ce l-am avut până acum" (în vol. Un roman epistolar, 1978, p. 32). E o diferenţă considerabilă aceea pe care o întrevede între "Revista Cercului Literar" şi "Euphorion". Deşi este prea bine cunoscut acel pasaj epistolar în care I. Ne­goi­ţescu defineşte spiritul euphorionic, îl reamintesc in extenso: "Euphorion e un simbol bogat şi cerchist şaş zice: postcerchist, pentru evitarea confuziei şi pentru instaurarea distincţiei pe care am enunţat-o, n. n.ţ. El simbolizează tot ce e nou pe plan spiritual ("poezie în sine", fără timp, loc şi persoană, cum spune Goethe într-o convorbire cu Eckermann), romantismul ca şi Revoluţia franceză. Într-o explicaţie dată lui Eckermann, Goethe mărturiseşte intenţia iniţială de a-l face pe Euphorion să culeagă roadele unui deznodământ fericit, şi a fost împiedicat numai de impresia profundă ce i-a produs-o moartea lui Byron la Missolonghi. De aici, consecinţe cu tâlc. Ca fiu al Elenei şi al lui Faust, în Euphorion s-au contopit spiritul grecesc, apolinic (limitele, ordinea elină) şi fausticul modern al europeanului, adică dinamis­mul, avântul nesăbuit. Preponderând acesta din urmă, Euphorion e mânat spre dezastru./ În introducerea mea, eu voi propune ca ţintă a noastră pe acel Euphorion iniţial al lui Goethe, în care s-au armonizat ordinea, măsura, regula grecească şi fausticul - romanticul germanic. Toate decăderile romantice contemporane, semne ale crizei şi dezastrului, cum naturalismul şi suprarealismul etc. sunt consecinţele acelei rupturi din Euphorion. Noi să propunem restaurarea goetheană. Poezia Cercului e pe această linie. Iar delimitările noastre între genuri şi între valori au acelaşi sens" (Un roman epistolar, ed. cit., p. 33).

Goethe e, pentru euphorionişti, un antidot la lovinescianism, adică la cantonarea în estetic. E şi o formă de refugiu într-un tradiţionalism spiritual profund, ce putea părea atemporal, şi o formă de eschivă de la o opţiune categorică, explicită, pentru modernism, prin "restaurarea goetheană". Reconstrucţia proiectului intelectual, într-o mai mare amploare a viziunii, trebuie observată numaidecât, ca o diferenţă frapantă faţă de etapa anterioară, ancorată polemic într-un prezent neconjunctural, sustras cotidianului.

Dacă definiţia cerchismului (activ şi productiv, aşa cum se arăta în 1945) e preponderent una estetică şi estetizantă, ca un răspuns al retragerii totale în artă din faţa politicului agresiv, definiţia euphorionismului (prospectiv în 1946-1947) e una superior culturală, de apărare prin asumarea complexităţii şi a sintezei dintre clasic şi romantic, dintre apolinic şi faustic, în faţa acuzei de reducţie la estetic.

Dacă I. Negoiţescu este preocupat în faza pe care o numesc postcerchistă (1946-1948) de o definiţie mai complexă a euphorionismului ca un cerchism îmbogăţit prin cultural şi filosofic, Radu Stanca este preocupat să concretizeze proiectul unui Teatru al Cercului Literar, pe care îl construieşte ca o instituţie solidă, pentru care scrie propriile piese, angajează traduceri, alcătuieşte deci un repertoriu, caută actori şi fonduri, plănuieşte o strategie a sediului: "În orice caz - notează Radu Stanca în scrisoarea din 20 iunie către I. Negoiţescu -, acest teatru nu ar trebui să mucezească prea mult prin Cluj - căci dacă o revistă e indiferent unde apare, teatrul e absolut necesar să aibă un vad în "centru"" (op. cit., p. 37). Ideea teatrului propriu ca instituţie independentă îl persecută multă vreme pe Radu Stanca şi pentru ea va cheltui multă energie intelectuală, proiectând o întreagă strategie de afirmare. Radu Stanca şi I. Negoiţescu se completează ingenios în revizuirea cerchismului în două direcţii diferite.

Dacă I. Negoiţescu se îngrijeşte doctrinar de îmbogăţirea culturală a cerchismului în euphorionism, pentru a nu putea fi învinuit de reducţia la estetic (sau, mai bine zis, la estetism), Radu Stanca se îngrijeşte, în aceiaşi ani 1946-1947, de consacrarea socială a cerchismului printr-un teatru propriu pentru a nu putea fi învinuit de reducţia la poetic. Absenţa unui prozator al grupării (sperat iniţial în Deliu Petroiu!) era una din marile nelinişti ale cerchiştilor. Compensaţia în epicul şi dramaticul baladescului era una parţială, dar semnificativă pentru convergenţa genurilor literare.

Idealist în creaţie, printr-o utopică sinteză germanică între clasicismul goethean romantismul schillerian, spontan şi fluid în manifestările artistice ale juventuţii, Cercul Literar de la Sibiu a tins, într-un mod destul de pragmatic şi de riguros, niciodată realizat datorită vicisitudinilor istoriei, spre o instituţionalizare ca o formă de consacrare într-un teatru propriu, o revistă cu apariţii periodice constante, un cenaclu statornic, lecturi publice în Capitală şi în alte oraşe. Cercul Literar de la Sibiu năzuia, în anii 1946-1947, să-şi dovedească importanţa naţională, istorică şi culturală, după modelul grupărilor romantice germane din centrele universitare Heidelberg, Jena, Berlin. Ingratitudinea istoriei de la 1948 a blocat maturizarea deplină a unei grupări literare, a răzleţit individualităţile şi a frânt necruţător destine.