Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
De ce zahărul e violent de Alexandru Matei

Formalismul lui Barthes nu este funcţionalist, adică indiferent moral. E drept că scrierile teoreticianului ne apar astăzi uneori marcate de funcţionalism şi încărcate de acel materialism lingvistic prin care textului i se măsoară greutatea în litere, dar i se ignoră graţia în spirit.
Trebuie însă văzut în aceste eforturi de statistică a textului pe care le întreprinde Barthes pe vremea cînd aspira la un statut academic mai mult decît afirmarea unui pozitivism sans rivages în contra unor idealisme hermeneutice. Pentru că, atunci cînd cuprinde cu centura tablouri textuale pentru a scoate în faţă cuvinte sau sintagme care pot fi măsurate, Barthes nu caută o formulă de uz general, ci un inconştient al formei. Or, întreprinderea aceasta vine dintr- o viziune post-romantică, esenţialistă (dar în mod estetic) şi morală asupra literaturii. Ce vreau să spun?
În primul rînd că, spre deosebire de formaliştii ruşi, Barthes nu caută să deosebească în limbaj un regim de discurs literar de altele nonliterare (prin criteriul obiectivităţii). Eforturile de a izola literarul, de pildă prin găsirea procedeelor retorice ale înstrăinării sau insolitării, nu făceau decît să ratifice un esenţialism ontologic: conform lui, literatura se deosebeşte esenţial, de pildă, de istorie, în sensul în care ceea ce înţelege cititorul dintr- un roman istoric şi o istorie (eventual romanţată) are semnificaţii radical diferite. Postulatul literarităţii ne sugerează că peste un anume prag de expresivitate referinţa îşi pierde întîietatea, iar dedesubt, că şi-o menţine, ceea ce-l face pe scriitorul care se afirmă ca scriitor imun la problemele de „responsabilitate” a ceea ce scrie. Acest postulat este contrazis de Barthes în numele ecuaţiei pe care el o defineşte ca Formă plus Istorie egal Valoare. Noi ştim astăzi, de la Hayden White de pildă, că expresivitatea face ea însăşi parte din istorie, aşa după cum istoria este cuprinsă în retorică. Cred că, în măsura în care putem vorbi la Barthes despre o operă teoretică, meritul ei acesta este: de a articula altfel forma şi istoria sau, dacă vreţi, forma şi referinţa. Acest nou mod de articulare porneşte deci de la presupoziţia că pragul literarităţii nu e decît o himeră avangardistă, ea însăşi înscrisă într-o istorie şi semnificantă în aceeaşi măsură în care, să spunem, semnifică „regimul alimentar”. Aşa după cum acesta din urmă apare diferit raportat la sănătate de la indivd la individ şi de la aliment la aliment, şi pînă la urmă orice formă de hrănire poate fi subsumată ideii de regim alimentar, literaritatea nu spune altceva decît dorinţa de a norma un fapt divers şi profund personal în fiecare din ocurenţele lui prin recursul la general în numele „esteticului”. Literatură este peste tot, chiar şi acolo unde ea nu se explică en tant que telle, aşa după cum esenţa ei din punct de vedere estetic poate lipsi chiar acolo unde autorul îşi afirmă cu superbie auctoritatea, din cauză că exerciţiul său literar apare mult prea mult tributar voinţei de referinţă.
Mai e ceva. Deşi vorbeşte despre moartea autorului, Barthes nu aduce niciodată vorba despre moartea subiectului. Nu sînt eu primul care face această remarcă dar, în contextul unei anumite prejudecăţi teoretice (ea însăşi neteoretică), cele două morţi (a lui Barthes şi a lui Foucault) sînt puse cap la cap. „Moartea autorului” este o sintagmă tare, precum aceea a „fascismului limbii” pe care Barthes o face cu ocazia lecţiei inaugurale de la Collège de France (1977). Despre ultima se vorbeşte într-o carte recentă, Raphael Enthoven (dir.), Barthes, Fayard 2010, care transcrie o serie de emisiuni radiofonice dedicate, în luna ianuarie a aceluiaşi an, maestrului (să notăm în treacăt că Enthoven este unul dintre foştii amanţi ai Carlei Bruni şi unul dintre urmaşii „noilor filozofi”). Limba este fascistă, spune Barthes, pentru că te somează să spui ceea ce, odată spus, devine albă sau neagră, da sau nu, inocenţă sau vinovăţie – şi e imposibil să nu observi cît de fascist apare astfel limbajul jurnalistic, cel al topurilor, cel care se preface pe dată în probă. Or, în realitate, semnificaţiile umanului se află dincoace de dihotomia la care te obligă spusul. Eric Marty povesteşte în emisiunea dedicată prezenţei lui Barthes la Collège de France cum, într-un curs, spune à propos de zahăr: „Pentru mine, zahărul nu e dulce, e violent.” Nu-i nevoie să ne mai gîndim (dar e mai presus de noi să ne abţinem) de ce lumea se dă în vînt după zahăr şi după ziare, de ce apodicticul are magie: tocmai pentru că exprimă Puterea ca omogenitate, ca monolit. Aici revenim la partajul între vorbirea privată şi vorbirea publică, şi la confuzia pe care doxa populară o întreţine atunci cînd cere ultimei să se formuleze ca o vorbire privată, ca o mărturisire; nu-i de mirare, aşadar, că ceea ce ar trebui să fie vorbire privată se revendică în acest caz de la responsabilitatea pe care Barthes o cere vorbirii publice. Pus în faţa violenţei limbajului public, care smulge mărturii şi tranşări pentru deliciului publicului care le aşteaptă ca o execuţie publică la stîlpul infamiei, Barthes încearcă ceva ce, pe vremea lor, încercau misticii (şi apoi, tot mai degradat, romanticii): privatizarea teoriei. Dacă te simţi vinovat atunci cînd, vorbind public, nu judeci, ce-ar fi să compensezi sentimentul printr- un soi de teorie practicată în registrul intim al observaţiei psihologice şi estetice, al detaliului, adică a ceea ce „teoria” respinge (teoretic), pentru că e generalizatoare (şi, deci, acuzatoare)?
Unde e esenţialism aici? Depinde unde îl căutăm. Contrar formaliş- tilor de început de secol XX, Barthes nu reduce literarul la o esenţă funcţionalistă; limbajul funcţionează, e clar, ca operator de semnificaţie, dar abordarea pozitivistă a acestuia nu duce la rezultate, pentru că ignoră istoria şi istoricitatea. Literarul se regăseşte pretutindeni, pentru că tot ce ne înconjoară vorbeşte, dar pe „mute” (aceasta urmează să fie o ipoteză dezvoltată mai tîrziu de Jacques Rancière, dar ea se regăseşte deja în Evul Mediu european, într-o epocă în care oamenii se împărţeau în funcţie de cît recunoşteau dintre semnele aşezate atent de Creator la cotiturile lucrurilor). Pe de altă parte, însă, literarul este în mod ideal o esenţă înspre care tinde oricine încearcă să producă valoare, prin deznodarea şi reînnodarea formei şi a istoriei. E simplu: clişeizată, forma se istoricizează; istoria, pe de altă parte, se regăseşte de la un punct încolo cu totul în forma pe care o impune cumva scriitorului devenit un executant al unei practici care-l depăşeşete. Dacă primul proces ne apare evident, al doilea funcţionează în umbră. Realismul socialist, de pildă, este un exemplu de istorie pitită în formă (ca şi un anume patetism anticomunist după 1990). Dar şi ecologismul devine „literatură” inconştientă în clipa în care, de pildă, şeful de multinaţională plin de bani renunţă la maşina lui scumpă pentru o bicicletă de 3000 de euro. Esenţa literaturii constă atunci în conştiinţa acestei dinamici care, scăpată din control, „naturalizează” ceea ce iniţial nu era decît un act voluntar de articulare a două entităţi separate şi oferite fiecare unei semnificări conştiente (limba dată, neutră iniţial şi istoria dată, la fel de neutră).
Poate de-acum să devină mai clar în ce este reflecţia lui Barthes asupra limbajului – „formalismul” său – ocazia de a formula o etică într-o lume plină de cuvinte publice, în lumea modernă a accesului nelimitat la cuvîntul public şi cuvîntului ca instrument de acreditare a unor semnificaţii cu titlul de adevăr.

Alexandru Matei

P.S. În pagina în care a apărut episodul doi al Fîntînii barthesiene, apare un text muşcător la adresa iniţiativei lui Victor Socaciu de a dubla filmele străine în limba română, după model occidental. Textul este semnat AM, adică exact iniţialele numelui meu. Deşi nu sînt de acord nici eu cu iniţiativa, trebuie spus că nu eu l-am scris.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara