Numărul curent: 32

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
De ce scriu cu î din i de George Pruteanu


Articolul lui Alex. Ştefănescu, din nr. 38, al cărui titlu îl parafrazez, era efectiv un articol frumos, un articol emoţionant. Totuşi, la rece, vederile mele sunt altele. Îl rog pe cititor să aibă bunătatea de a le cumpăni.

Scriu cu î din i...

...Pentru că iniţiativa Academiei, din 17 februarie 1993, prin care s-a reintrodus în ortografia românească litera â (în afara cuvîntului "român" şi a derivatelor sale, unde figura din 1965), a fost o eroare ştiinţifică, generată de un anume sentimentalism anti-comunist (bazat şi pe legenda că î-ul din i ne-ar fi fost impus de oamenii lui Stalin, deşi î-ul din i a fost practicat, de mari nume ale literelor româneşti, la Viaţa Românească, încă din anii '20 ai secolului trecut, cu mult înaintea apariţiei comunismului la noi). Cei doi lingvişti membri ai Academiei au votat unul "împotrivă", celălalt "abţinere". Toate institutele de lingvistică din ţară au dezaprobat decizia.

...Pentru că, prin readoptarea lui â din a, ortografia românească se complică în mod artificial, introducîndu-se un criteriu mecanic, arbitrar şi străin spiritului limbii române: acela dacă un sunet se află în interiorul cuvîntului sau la una din extremităţile sale. Ar trebui, e.g., să scriem a târî (cu două litere diferite pentru exact acelaşi sunet), dar eu târâi (schimbînd din nou litera, pentru că e în altă poziţie)... A scrie un sunet într-un fel dacă e-n corpul cuvîntului şi-n alt fel dacă e la unul din capete e o procedură care sfidează claritatea latină a limbii române şi principiul dominant fonetic al ortografiei româneşti, conform căruia un sunet sau un grup de sunete se transcrie (aproape) întotdeauna cu aceeaşi literă, respectiv cu acelaşi grup de litere. Au spus-o mari cărturari, atît români (Rădulescu-Motru, A. Scriban, Philippide, Densusianu, G. Ivănescu, G. Ibrăileanu, E. Coşeriu, Mioara Avram) cît şi străini (A. Meillet, R. Lepsius, Alf Lombard).

...Pentru că î-ul provine dintr-un a în doar 31% din cuvinte; în marea majoritate a cazurilor (69%), î-ul provine din cuvinte (fie latineşti, fie de altă origine) CARE NU CONţINEAU SUNETUL/LITERA A în locul respectiv, ci unul/una din sunetele/literele E, I, O sau U, aşa că transcrierea sa azi prin â este absurdă. Dacă am fi paroxistic de pedanţi, ar trebui să-l transcriem cu ê ("e" cu accent circonflex), ô ("o" cu accent circonflex) sau û ("u" cu accent circonflex). Iată doar cîteva exemple:

î din e: monumentum mormînt (=mormênt!), tenerus tînăr (=tênăr!), ventus vînt (=vênt!) freiner (fr.)a frîna (=a frêna!) netengu (sl.) nătîng (=nătêng!) frengi (tc.) frînghie (=frênghie!);

î din i: luminaria lumînare, ridere a rîde, ripa rîpă, sinus sîn, stringere a strînge, rivus rîu drîmbă (sl.) geamlîc (tc.);

î din o: fontana fîntînă (=fôntână!), longum lîngă (=lôngă!) monastiri (sl.) mînăstire (mônăstire!) limoni (gr.) lămîie (=lămôie!) gond (magh.) gînd (=gônd!);

î din u: aduncum adînc (=adûnc!), perturnicula - potîrniche (=potûrniche!), hirundinella rîndunică (=rûndunică!) gîndac (=gûndac!), mîrşav (=mûrşav!), zvîrli (=zvûrli!), smîrc (=smûrc!) (sl.) tărîm (tc.) (=tărûm!).

Pentru că, în cazul cuvintelor în care sunetul î provine dintr-un a, numai aproximativ o jumătate (15% din total) sunt de origine latină, aşa încît â-ul din 85% dintre situaţii nu are cum să constituie mult invocata "probă de latinitate a limbii noastre", de care, oricum, în anul, 2002 nu cred că mai e nevoie decît pentru inamicii oligofreni.

...Pentru că o altă dovadă strălucitoare a legăturii intrinsece, a "înrudirii" interne dintre i şi î (şi nicicum între a şi î) o constituie alternanţele fonetice:

în pronunţie dialectală (ardelenească, moldovenească), foarte adesea sunetul i se transformă în î, niciodată însă sunetul a: ţigan ţîgan, sifon sîfon, silă sîlă, stingă stîngă (la Eminescu rimează cu "plîngă"), stins stîns, şi şî, şină şînă, ţine ţîne, ţiui ţîui, ziua zîua etc.;

multe substantive prezintă transformarea lui î în i prin trecerea de la singular la plural sau de la masculin la feminin: cuvînt-cuvinte, jurămînt-jurăminte, mormînt-morminte, sfînt-sfinte-sfinţi etc.;

în cursul conjugării unor verbe i devine î; a vinde-eu vînd-tu vinzi-ei vînd etc.

Din aceste motive ştiinţifice, mi se pare absurd să scriu cu â din a.