Numărul curent: 29

Numerele 36, 37, 38, 39 din 2013 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cultură:
De ce scriu cu â din a de Alex. Ştefănescu


Scriu cu â din a pentru ca exista in România o lege care imi cere (printre altele) sa scriu cu â din a. Asa cum imi platesc impozitul si cum trec numai pe culoarea verde a semaforului, scriu cu â din a.

Conformist... ce mândru suna acest cuvânt intr-o tara de nonconformisti! intr-o tara in care aproape nimeni nu se conformeaza regulilor elementare de convietuire...

Nici o regula nu poate fi schimbata spontan si unilateral. Nu e de conceput ca, aflându-te la volanul unei masini, sa stabilesti dintr-odata, de unul singur, ca incepând chiar din acea clipa se va circula pe partea stânga a strazii.

O regula proasta respectata de toata lumea este mai buna decât o regula buna respectata facultativ.

in plus, regula instituita de Academia Româna este o regula buna. Face parte dintre obligatiile pe care eu le indeplinesc cu convingere. Daca n-ar fi existat, as fi militat pentru impunerea ei.

Scriind cu â din a facem un serviciu propagandistic limbii române. ii evidentiem latinitatea, intr-un mod simplu si direct, inteligibil imediat de catre milioane de oameni din alte tari. Orice inscriptie in limba româna - de pe un pachet de tigari, de pe frontispiciul unei ambasade - aduce aminte, prin intermediul cuvintelor scrise cu â din a, ca suntem latini, si nu slavi (asa cum cred multi). Ca sa nu mai vorbesc de ziare si reviste, chiar si de cele abandonate in tren. Ca sa nu mai vorbesc de carti.

Avantajul este imens, iar efortul care ni se pretinde - minim. Daca notarea unei vocale in doua feluri ni se pare o corvoada si ne face sa ne vaicarim, inseamna chiar ca nu mai e nimic de sperat in România.

Unii aduc in discutie faptul ca â nu provine numai dintr-un a latin, ci si dintr-un o latin, dintr-un e latin sau chiar dintr-un i latin, ceea ce inseamna ca exista cazuri in care scriind cu â din a ne indepartam de limba latina. Asta este insa o judecata rece (si falsa, ca orice judecata rece), fara legatura cu realitatea comunicarii lingvistice. Noi trebuie sa luam in considerare cuvintele care conteaza cu adevarat, care emotioneaza, care au o irizatie mitica si vom constata ca daca ele contin un â, acel â este in cele mai multe cazuri derivat dintr-un a latin.

Este obscur un afis din care reiese ca o formatie de muzica va cinta. in schimb, daca scrie pe el ca formatia va canta, latinitatea limbii noastre este recognoscibila chiar si de catre un ins necultivat, din orice tara occidentala.

Este rebarbativa sintagma flori de cimp, care apare eventual ca explicatie la o ilustrata. Dar sintagma flori de camp o intelege aproape oricine. in lume nu exista cimpusuri universitare, ci campusuri universitare.

Scriu cu â din a si din alt motiv: pentru ca vreau sa contest in felul acesta, in fiecare zi, o norma ortografica instituita abuziv in timpul stalinismului. Instituita nu din ratiuni lingvistice, ci din ratiuni politice. Prin renuntarea la â din a se extragea, cu penseta, nervul latin al limbii române.

Dupa 1989 ar fi trebuit sa ne scuturam repede de tot ceea ce amintea de un stil de viata impus de o forta de ocupatie. Dar noi ne-am indragostit - se pare - de lanturile noastre. Ni le-am desfacut incet, cu un fel de parere de rau, iar câteva verigi le mai pastram si azi, intrate adânc in carne.

Am explicat in repetate rânduri de ce, nefiind monarhist, am pledat totusi, de câte ori am avut ocazia, pentru aducerea regelui Mihai in România ca rege (si nu ca socru al unui demnitar pesedist). Printr-un asemenea gest, am fi anulat o imixtiune brutala a sovieticilor in istoria noastra, am fi aratat ca nu recunoastem in nici un fel legitimitatea regimului comunist si ca ne intoarcem la situatia dinainte, când eram noi insine. Abia dupa aceea, daca monarhia ni s-ar fi parut o institutie perimata, am fi putut renunta la ea, in deplina libertate si numai din vointa noastra.

În mod similar, mi-as fi dorit ca imediat dupa 1989 toti intelectualii sa revina la scrierea cu â din a, pentru a demonstra ca se situeaza intr-un raport de continuitate cu perioada interbelica, respingând (dispretuind, nerecunoscând) tot ceea ce s-a intreprins de-a lungul a peste patru decenii pentru a ni se falsifica modul de a fi. Iar ulterior s-ar fi putut analiza calm, rational toate problemele scrierii limbii române si s-ar fi putut ajunge eventual la o reforma a ortografiei.

Din nefericire, nu s-a intâmplat asa. Academia Româna a salvat situatia, ne-a obligat sa fim demni.

In sfârsit, scriu cu â din a pentru ca asa scriau, inainte de instaurarea comunismului, a-proape toti clasicii nostri, de la care am invatat limba româna. Am indragit inca din adolescenta nu numai textele lor, ci si imaginea textelor lor. Daca Eminescu scria "Veronica draga, iti sarut mâinile", cum sa scriu eu "miinile"?