Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
De ce nu s-a stins Rugul de Dan Stanca

Răsfoind una-alta, căutând prin cărţi şi negăsind decât figura mea de sexagenar apatic şi suferind, am descoperit totuşi ceva: data naşterii celui care a fost Sandu Tudor, Alexandru Teodorescu pe numele lui din certificatul de naştere, ieromonahul Agaton şi apoi ieroschimonahul Daniil, mort în temniţă la Aiud, în 1962. Dar nu moartea contează, ci anul venirii pe lume, 1896, şi uite aşa mi-am dat seama că se împlinesc anul acesta, în ajunul Crăciunului, 120 de ani de la naşterea sa. Tot anul acesta, teologii şi istoricii noştri ştiu că este tricentenarul morţii lui Antim Ivireanul. Sunt potriviri neîntâmplătoare. Pe unul l-au omorât comuniştii, pe altul, turcii. Aşadar nişte seminţii opresoare, care ne-au strivit fie prin ideologie, fie prin puterea neiertătoare a ocupantului. Faptul că unii erau atei, iar alţii, musulmani, interesează mai puţin. Amândoi ne-au pus pe grumaz cizma şi papucul. Amândoi au vrut duhul nostru şi nu au căpătat decât un trup neînsufleţit, o carcasă, un schelet rece. Cu doi ani înainte, în 1714, era decapitat Brâncoveanu. Dacă şi Teoctist era martirizat în iunie 1987, cu condiţia de-a fi apărat de demolare Biserica Sf. Vineri, atunci ne gândeam altfel la el. Sunt convins însă că dacă Sandu Tudor ar fi trăit în acel an, nu ar fi cedat şi s-ar fi pus cu trupul în faţa buldozerelor. Şi nu numai el ar fi fost acolo, ci toţi acei minunaţi slujitori ai Rugului Aprins, mai puţin poate părintele Stăniloae, cam înclinat spre compromisuri cu stăpânirea, iertate cuvinte... Am pus astfel degetul pe rană: Rugul aprins. Sandu Tudor a fost unul dintre întemeietorii acestei mişcări duhovniceşti excepţionale. Fără el, poate mişcarea nu ar fi luat fiinţă. Dar el era o fiinţă bătăioasă, profund angajată în războiul nevăzut. Cu toate că a slujit fără cusur tot tipicul bisericesc şi s-a frânt sub canoane dure, sufletul său de vultur îndrăgostit de cele mai temute înălţimi dorea altceva. Ce dorea? Rugăciunea neîntreruptă, rugul nestins, minunea necurmată. Şi a plătit pentru alonja formidabilă. Procesul Rugului Aprins de la sfârşitul anilor cincizeci este bine cunoscut. Acum, la 26 de ani de la revoluţie, am ajuns în posesia tuturor documentelor şi am căpătat o anumită detaşare, care nu e neapărat ofensatoare faţă de cele de atunci, ci ne ajută să privim „la rece” tot. Dar cine e rece-rece nu are cum să uite adevărata dogoare. Nimic din istorie, nimic autentic, şi nu maimuţăreli penibile, nu este gratuit. Dacă Sandu Tudor a fost arestat în noaptea de 13 spre 14 iunie a anului 1958, acea dată nu a rămas moartă în calendarul istoriei noastre. Parcă gravate cu fierul roşu, aceleaşi zile s-au regăsit în anul de graţie 1990, atunci când minerii chemaţi de Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu, au dat buzna în Capitală. Şi dacă acum aceşti doi sunt chemaţi la Parchet, iarăşi nu e întâmplare. Uite cum se potrivesc toate, cum se leagă, cum şuviţele destinului naţional se împletesc şi ne aşează în faţă un model inextricabil.

Tot acum, potrivit obiceiului meu de-a căuta după cărţi, a apărut un volum în faţa căruia inima mea a tresărit de emoţie. Însemnări la apusul soarelui, aşa se cheamă cartea scrisă de doamna Roxana Cristian, persoana care tot din 1990 încoace nu a precupeţit nici un efort pentru a restitui memoria aceluia care a fost Vasile Lovinescu. Pe de altă parte, puternic ataşată de părintele Sofian Boghiu, membru al Rugului Aprins, la rândul lui arestat în respectivul lot, Roxana a văzut în Biserica Antim, loc unde a slujit părintele Sofian, acel pântece îndumnezeit care a născut Rugul şi din care acesta apoi s-a hrănit. Iată din nou cum lucrurile se potrivesc. Eu nu fac aici nici o recenzie fiindcă nu am o asemenea pricepere şi nici cartea nu se pretează comentariului obişnuit. De asemenea, nu are nici o legătură cu literatura propriu zisă, cu filosofia, cu istoria artei, cu istoria bisericii. Este „aeriană” fiindcă respiră Sfântul Aer care pluteşte deasupra potirului unde se preschimbă darurile. Vi se par preţioase cuvintele? Poate sunt, dar din toată liturghia la care nu am mai fost de mult, am reţinut şi reţin tocmai acest moment de graţie, divina imponderabilitate, când toate sunt văzduh... Şi acum pot să explic de ce am dat acest titlu rândurilor de faţă. De ce nu se stinge Rugul... Păi de aia nu se stinge! Nu va muri fiindcă se mai găsesc încă oameni care să-l slujească în spiritul a ce a fost el de la bun început. Sunt oameni care vor să arate că românul nu e credincios formalist, ci chiar crede şi stă ca nătângul în faţa Porţilor Împărăteşti aşteptând deschiderea lor spre cealaltă lume.

Sandu Tudor a fost ŞI scriitor. G. Călinescu i-a acordat în Istoria sa câteva rânduri, inspirate de volumul de debut Comornic, rânduri care nu cuprind mai nimic din personalitatea adevărată a autorului. Printr-o ironie amară, nici BOR-ul nostru nu se osteneşte să evalueze cum s-ar cuveni dimensiunea acestui om atras spre Dumnezeu cum e pilitura de fier către magnet. Dar, probabil, aşa trebuie. Nici scriitorii să nu te vâre în tagma lor, după cum popii se uită chiorâş... Păi atunci al cui eşti? Simplu! Al Rugului şi al nădejdii că odată şi odată va veni pe lume cineva care va scrie despre tine aşa cum puteau face alţii mai grozavi. Cu tot riscul unei afirmaţii hazardate, spun că acest om este Roxana Cristian, care printr-o incredibilă candoare şi în acelaşi timp, printr-o rigoare de geometru ia „insecta” Sandu Tudor şi tot Antimul şi le aşează într-un fagure al îngerilor, care musteşte de cea mai parfumată miere.

Împreună cu Antimul e luat şi Aiudul. Acolo unde sunt cei mai înalţi munţi sunt şi cele mai adânci prăpăstii. Verticala nu te cruţă. Îţi arată cele mai rarefiate ceruri, dar îţi îndreaptă privirea şi spre profunzimile cele mai umede. Antim e sus, Aiud e jos. Sandu Tudor a zburat la Antim, dar lumea de dincolo i s-a deschis la Aiud. Crucile s-au preschimbat în cătuşe, mireasma de tămâie a devenit miasmă de hazna. Şi apoi din nou aer celest...

Ce n-aş da să scriu un roman avându- l ca personaj pe Sandu Tudor! Dar nu mai pot. Am şi eu lanţurile mele, neputinţa mea, privirea înceţoşată de lacrimi. Am Aiudul meu. O înţeleg perfect pe Roxana care s-a dedicat Rugului fiindcă şi-a dat seama că aici e singurul miez. Rugul Aprins nu a dat foc nimănui, deşi anchetatorii atunci asta au înţeles, dar focul lui aprinde cele mai subtile ţesuturi şi ne fac să purtăm comori de jar cu speranţa că odată şi odată, precum pasărea Phoenix, vom reînvia. De aceea, nu cred că Rugul s-ar fi putut oculta. Chiar şi în cenuşă rugul arde, dar nu se retrage. Taci, dar rugăciunea în tine nu tace. Există acum, din păcate un obicei la modă că, dacă suntem cum suntem, aceasta se datorează faptului că tezaurul spiritual s-a ocultat. Aşa că facem hermeneutică culturală, ce altceva să facem şi cine mai e ca noi! Nu e adevărat. Rugul e viu şi icoanele sunt vii şi cuvintele vibrează ca nişte sunete şi Dumnezeu nu e deloc un deus otiosus. Dar pentru o asemenea credinţă ai nevoie de o „spălare a creierului” în sens duhovnicesc. Sandu Tudor a trecut prin multe înainte de-a face pasul spre călugărie. A trecut şi prin trei căsnicii. Pentru ca deodată mintea să i se limpezească şi să înţeleagă că deşertul şi grădina sunt totuna. Fructele sunt atât zemoase, cât şi imateriale. Roadele umplu hambarul, dar cel mai primitor hambar este acela al inimii. În felul acesta bogatul şi săracul se contopesc. Dar pe atunci el nu ştia că va ajunge în puşcărie. Incredibil, urca şi, în acelaşi timp, pe un alt plan, cobora. Era ca Luceafărul care dimineaţa urcă, dar se va topi, ars de soarele care răsare şi el. Şi rămâne din tine doar o foiţă de scrum. Cine nu a simţit ce suav şi, în acelaşi timp, dur se îmbină contrariile a trăit de pomană. Literatura e o iluzie pictată pe un perete, o uşă pictată, dar în nici un caz uşa pe care s-o deschizi. I-am furat ideea aceasta lui Mircea Cărtărescu. Rugul Aprins e pragul care măsoară distanţa dintre ce înseamnă să fii în faţa Uşii şi ce e dincolo de Uşă. De aceea Rugul nu e literatură. Lăsaţi orice speranţă voi care aţi intrat aici! Aşa a simţit şi Sandu Tudor când a intrat la Aiud. Şi a trăit teribila răsturnare. În faţa altarului rostea la fel: voi care păşiţi aici, lepădaţivă de voi înşivă! Zvârliţi iluziile de doi bani, giumbuşlucurile, pariurile de două parale! Goi v-aţi născut, goi intraţi în Împărăţia cerurilor. Pe peretele literaturii s-a ivit o rană care sângerează neîntrerupt. Şi soarele când apune sângerează fiindcă- şi aminteşte de astrul pe care l-a mistuit dimineaţa în flăcările sale.

„Însemnări la apusul soarelui” sunt o chemare spre nuditatea absolută.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara