Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
De ce Morand? de Mircea Lăzăroniu


Tratat ca o vedeta în deceniile 3 si 4 ale secolului trecut, spirit alert si mare calator cosmopolit, lamentabil colaboraţionist în anii celui de-al Doilea Razboi Mondial, ostracizat un timp, apoi revenit în circuitul literar, intrat în Academia Franceza, iar dupa moarte în colecţia Pléiade, Paul Morand (1888-1976) stîrneste patimi, irita si intriga si astazi.

Dincolo de afectarea dezinvolturii şi a răcelii virile, de fascinaţia vieţii mondene şi căutarea succesului material, mulţi dintre cei care l-au cunoscut au insistat asupra farmecului omului şi au crezut că sub aerul sigur de sine pot ghici timiditate.

Cu o soţie româncă, prinţesa Elena Şuţu, o carte despre Bucureşti, din 1935, şi un mandat de ambasador în România în anii regimului de la Vichy, scriitorul şi diplomatul a fost evocat în ţara noastră în toamna anului trecut, în cadrul colocviului intitulat Paul Morand, europeanul. Merită amintită publicarea, în 2008, a cărţii universitarului scoţian Gavin Bowd, Paul Morand şi România.

Opera prolixă şi inegală a unui autor care prea puţin şi-a ţinut promisiunile este în marea ei majoritate datată; doar cîteva insule rezistă naufragiului, depăşind condiţia unor documente de epocă. Către sfîrşitul vieţii, Morand recunoştea că a scris multe volume pentru bani. Nu fac excepţie portretele oraşelor mari - mai intră aici New York şi Londra - , nimic mai mult decît literatură comercială de calitate, un exerciţiu lucrativ. Vîrfurile creaţiei merită probabil socotite romanul L'homme pressé (Bărbatul grăbit), satiră - în care autorul e aspru cu sine - a vitezei şi a vieţii moderne, de două ori ecranizată, şi autobiografica Venises (Veneţii), ambele netraduse în română. Şi în cîteva nuvele lungi există pasaje cu totul remarcabile, unde Morand se apropie de ceea ce poate fi numit un „mare scriitor".

Ţinut în ultimii opt ani de viaţă, Jurnalul inutil, ironic numit astfel, amestec de reflecţii asupra evenimentelor contemporane, amintiri, anecdote şi portete, pe un ton dezabuzat, a fost mult comentat în Franţa în momentul publicării (2001); atenţia acordată pare astăzi cu totul excesivă. În noiembrie, jurnalul a apărut la Editura Cartier, două volume groase în traducerea Sorinei Dănăilă. De-a lungul a două mii de pagini, cu destule lucruri remarcabile, dar şi nesfîrşite pasaje plicticoase ce-l pun cumplit la încercare şi pe cititorul cel mai răbdător, autorul e credincios convingerilor şi erorilor sale, dintre care cele mai dezgustătoare sunt antisemitismul şi homofobia; admiratorii (unii dintre ei excesivi, adevăraţi morandolatri, cum i-a numit cineva) au lăudat aici fidelitatea faţă de sine.

Centrele de greutate ale cărţii sunt nostalgia pentru les années folles şi mai ales pentru la Belle
Époque, conştiinţa de a fi un vlăstar al secolului al XIX-lea, tema bătrîneţii („Să îmbătrîneşti, ce pedeapsă!"), sentimentul de a fi un supravieţuitor, afecţiunea pentru soţie şi durerea încercată după dispariţia ei, meditaţia asupra istoriei şi obsesia prăbuşirii civilizaţiei europene - obsesie datînd din anii tinereţii. Octogenarul vede o decadenţă accentuată şi în Anglia mult îndrăgită (singura ţară pe care spune că a iubit-o cu adevărat, alături de Spania). Revine ca un leitmotiv convingerea că lumea se duce de rîpă. Cînd se doreşte profet este de regulă plicticos sau ridicol; un exemplu: în iunie 1968, crede că regimul lui de Gaulle se îndreaptă spre fascism. Una dintre antipatiile sale este tocmai de Gaulle, omul care a avut dreptate în faţa istoriei şi care s-a opus un timp primirii sale în Academie. Generalul este privit într-o manieră diferită după ce se retrage, neînţeles de contemporani; în toamna lui 1975, Morand scrie: „(...) întotdeauna am îndrăgit cauzele pierdute; ceea ce mă leagă de Pétain şi Laval mă leagă astăzi de acest bărbat singuratic care a pierdut bătălia".

Impresionează neplăcut tonul resentimentar, răfuielile, acreala, bîrfele meschine despre oameni care nu întotdeauna au fost nişte celebrităţi, nemulţumirea legată de meniul unui restaurant. La capitolul curiozităţi merită să fie trecută preocuparea pentru condiţia fizică; e adevărat, patriarhul era într-o formă de invidiat. Cu adevărat interesante, nu numai pentru cititorul român, sunt însemnările în care apare Eugen Ionescu. Cum se întîmplă de obicei în scrierile sale,
Morand e şi aici, chiar şi în paginile găunoase, un stilist elegant, ce mizează pe concizie şi căutarea formulei fericite.

S-a observat paradoxul unui autor care în tinereţe a reprezentat avangarda, pentru a face apoi figură de nostalgic, de reacţionar, depăşit de epoca sa, împotriva căreia vituperează de cîte ori are prilejul. Modernul îndrăzneţ de la 1920, avid de experimente, iese zdrobit din comparaţia cu marile nume ale modernismului literar. Ca talent şi însemnătate, e imposibil să-i compari pe Morand şi Céline; cum sugestiv spunea un critic, unul e „om de litere", iar celălalt „scriitor". Jurnalul iese prost şi dacă este pus alături de acela al lui Pierre Drieu La Rochelle (apărut la noi acum cîţiva ani), scriitor încă mai compromis din punct de vedere politic, dar infinit mai puternic şi mai concentrat în tensionatele sale însemnări, pe un fond de disperare care va culmina cu sinuciderea.

Măcar în parte, rasismul şi antisemitismul lui Morand ar putea fi explicate de chipul de un exotism straniu, cu trăsături mongoloide; e plauzibil ca masca să fi ascuns un om speriat, chinuit de complexe şi probleme identitare. Mulţi comentatori sunt de părere că atitudinea faţă de evrei a fost influenţată de soţie, o femeie inteligentă şi dură, care îl domina pe bărbatul mai tînăr.

În jurnal, antisemitul deplorabil nu regretă şi nu retractează nimic. La sfîrşitul secolului al XIX-lea, în spaţiul literaturii franceze, înaintea şi în timpul Afacerii Dreyfus, cînd ura împotriva evreilor nu atinsese încă punctul culminant, lucrurile au stat altfel cu scriitori foarte diferiţi ca valoare, ca Léon Bloy, Octave Mirbeau şi Marcel Prévost, care au revenit asupra opiniilor antisemite din texte de tinereţe. Cel mai talentat dintre ei, Bloy, efectuează o întoarcere de 180 de grade, pentru a da uimitorul Le salut par les Juifs (Mîntuirea prin evrei). Totuşi, atît de ambiguul Morand nu poate fi judecat numai după antisemitismul afişat în jurnal, în corespondenţa cu prietenul său Jacques Chardonne sau în texte de ficţiune. Din tinereţe a frecventat evrei, în anii '40 şi-a folosit influenţa pentru a salva oameni ameninţaţi de deportare, la sfîrşitul anilor '60 a pariat pe talentul lui Patrick Modiano. Cînd lui Pierre Nioxe, bărbatul grăbit din romanul apărut în 1941, i se apropie moartea, singura fiinţă cu care stabileşte o comunicare autentică este un medic evreu, hăituit în vremuri barbare.

În bună măsură, cota lui Morand a urcat în Hexagon în ultimul deceniu şi jumătate şi datorită sărăciei producţiei literare franceze contemporane; minor în absolut, autorul Veneţiilor sau al nuvelei Milady e un scriitor extraordinar pe lîngă cei mai mulţi dintre tenorii de azi. Editura Cartier ar merita eventual să se aplece asupra a două-trei titluri din opera sa, care oferă mai mult cititorului decît Jurnalul inutil. Ideea publicării integrale a acestuia nu a fost una strălucită; ar fi putut fi un eveniment o antologie de două sute de pagini, care să nu oculteze ceea ce este dezagreabil sau odios.