Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
De ce cred în Marin Sorescu - o evocare de Eugen Negrici de Eugen Negrici

Pasajul acela, cam tăios, din capitolul dedicat lui Sorescu în Figura spiritului creator fusese redactat înainte să intru într-o relaţie privilegiată cu Marin, care, imediat ce fusese numit directorul revistei „Ramuri”, îmi oferise postul de cronicar literar. Relaţia de simpatie intelectuală s-a preschimbat foarte repede în prietenie. Marin şi fratele său, George, coleg cu mine la facultate, om cu suflet ales şi sprijin discret pentru întreaga, uriaşa, încrengătură a familiei Soreştilor ne vizitau adesea la Craiova. Fragilitatea, neliniştea sufletească a poetului care vorbea puţin şi nesigur m-au emoţionat şi m-au făcut să-l iubesc. Chiar aşa, să-l iubesc.

Într-o zi, nu ştiu ce m-a apucat. Am început, pe stradă fiind, tam-nisam, să-i explic pasajul din carte care, pornind de la poezia Tuşiţi, încerca să demonstreze că exasperarea pe care o deconspiră acele versuri dă la iveală resentimentul unui mare poet faţă de orice simptom de inerţie. Că nu mă asociez opiniilor ostile ale unor critici din epocă şi că demersul meu e unul strict teoretic. Poetul tăcea, cu gândul în altă parte, călcând cu paşi mici şi nesiguri, pe strada din faţa Teatrului Naţional.

Auzi, Eugene, parcă suntem în 29. Nu e azi Sân Pietru? Şi parcă pe tine te mai cheamă şi Petre. Hai undeva să mâncăm şi să bem ceva!

M-am trezit ca din transă. Uitasem de ziua aceasta, pe care mi-o sărbătoreau, în copilărie, părinţii şi rudele apropiate.

Dar Viorica, nevastă-mea, e plecată la Bucureşti, la socri. Sunt cam bolnavi. Să mergem la un restaurant – zic – dar unde dracu mai găsim ceva de mâncare? Nu ceva mai de soi, ci ceva de mâncare!

Las’ că am eu o idee. Hai să ne întoarcem la redacţie, să dau de acolo un telefon.

L-am aşteptat afară, în stradă. A revenit vesel: Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei ne aştepta la el. Nu era o noutate. Era rezerva strategică a Asociaţiei Scriitorilor din Craiova, care nu ar fi putut invita pe mai nimeni din ţară sau străinătate fără aportul Mitropoliei. Şi, nu de puţine ori, scriitorii noştri se dădeau în spectacol, se aghezmuiau, comandau peste rând, făceau ochi dulci călugăriţelor ospătărese, cuprinşi de sentimentul unicităţii lor, al incomparabilei lor măreţii.

Nestor părea familiarizat cu impertinenţele lumii scriitoriceşti, dar găsise câteva soluţii diplomatice.

De aceea, când a sosit stareţa să ia, cum s-ar zice, comanda, m-am uitat curios, împreună cu Marin, la mâna mitropolitului, care i-a arătat, pe sub tăblia mesei, preacucernicei, un singur deget. Circula deja informaţia în Craiova că, atunci când arăta două degete, însemna că invitaţii sunt de speţă joasă şi suportă consecinţele: vin de duzină, mâncare obişnuită.

Mitropolitul era un spirit deschis, avea umor şi căldură omenească. Se purta fără farafastâcurile şi gesturile măreţ-ridicole ale înaltelor feţe bisericeşti de azi. Fără să stea pe gânduri, a ordonat ca masa să fie pusă în mica grădină a palatului mitropolitan, sub un tei bătrân şi impunător şi între câţiva tei mai tineri, care ne scăldau în mireasmă. Era linişte în aer şi luna ne-a privegheat tot timpul seara aceea binecuvântată: cel mai îmbietor vin roşu din viile de la Cârcea şi Drăgăşani, precedat de tării de peste ocean, fripturi miraculoase, prăjituri sofisticate. Ce mai, un regal în vremuri de foamete.

Eu stăteam în faţa lui Marin. Nestor în capul mesei. Cu un poet tăcut şi monoton în viaţa particulară şi cu un critic care îşi epuiza ideile în scris, conversaţia începuse să lâncezească. De-ale credinţei nu aveam prea multe lucruri să spunem ori să improvizăm, căci nu cred că vreunul dintre noi – noi trei, vreau să spun – era dedicat trup şi suflet celor sfinte. Dar sentimentul păcatului comis fără voie, al răului făcut unui om ca Marin în cartea mea începuse din nou să mă bântuie.

Şi, deodată, în timp ce-l priveam pe furiş, aşteptând ceva, o vorbă liniştitoare de la el, sau măcar un gest de lehamite, între noi doi, pe masă, a picat de sus, speriindu-ne, tulburându-ne, o creangă, o creangă încărcată cu flori de tei. Nicio adiere de vânt nu se simţea în aer.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara