Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
De ce-l iubim pe Svevo? de Florina Pîrjol


Reabilitarea postumă echivalează cu un act de retrocedare (tardivă), deşi îţi vine să zici, într-o primă fază, ,la ce bun? e prea tîrziu!". Dar cînd la mijloc e ,un nume pe o carte", chestiunea dreptăţii, făcută chiar şi în al doişpelea ceas, devine preţiosul bilet de intrare în istorie, dacă nu şi în canon. Destui mari scriitori au murit fără să cunoască gustul dulce al celebrităţii, tentaţia tirajelor ameţitoare şi a traducerilor în nu ştiu cîte limbi, ceea ce înseamnă că popularitatea vulgară (în sens etimologic) nu are în mod necesar de-a face cu decantarea valorică ulterioară. Kafka e un caz notoriu, dar mai sînt şi alţii. Discuţiile cu ,orizontul de aşteptare" se pot prelungi la nesfîrşit.

Îmi place să cred că incipitul pe care tocmai l-aţi citit nu e pînă la urmă atît de inutil. Încercaţi să-l definiţi pe Italo Svevo în zece cuvinte şi veţi vedea că nu puteţi scăpa de poncife, de truisme juvenile şi de judecăţi cu aspect de compunere şcolară. Autorul italian în cauză n-a fost un ,clasic" în viaţă: iată un bun început de discuţie (care nu se vrea un profil de scriitor, ci o viziune generală asupra operei sale etc.). Şi-a publicat toate cele trei romane pe cheltuială proprie şi abia spre sfîrşitul vieţii a făcut o oarecare vîlvă, mai mult contestări decît aprecieri. La sfîrşitul secolului al XIX-lea, într-o vreme cînd D'Annunzio monopoliza scena literară italiană, o apariţie ca Italo Svevo (pseudonim al lui Ettore Schmitz, fiu al unei familii de evrei înstăriţi din Trieste, cu rădăcini germane, pe linie maternă) nu putea decît să contrarieze. Tradiţia scrisului frumos, care îşi găsise şi aici destui adepţi, s-a indignat cînd a fost silită să-l accepte în sînul ei pe ,barbarul" Svevo, căruia simţul limbii, ,vorbirea" frumoasă şi colorată, construcţia limpede şi echilibrată păreau să-i lipsească cu desăvîrşire. Ce rămînea, aşadar, de iubit în proza acestui necunoscut? Tîrziu, după apariţia celui de-al doilea roman, Senilitŕ (1898), Eugenio Montale intuieşte talentul scriitorului, condamnat la anonimat de către contemporanii săi şi încearcă să-i promoveze opera. De altfel, amănunt ce nu trebuie neglijat, după debutul cu O viaţă (1892) şi publicarea ulterioară a romanului Senilitate, dezamăgit de reacţiile palide şi de comentariile maliţioase ale criticii, Svevo nu mai scoate pe piaţă nimic timp de aproape un sfert de veac, pînă la Conştiinţa lui Zeno, în 1923. La acestea se adaugă prietenia cu James Joyce care i-a dat meditaţii la engleză lui Svevo, pe vremea cînd era profesor la Berlitz School din Trieste, dîndu-şi seama imediat că era vorba de un prozator remarcabil. El a fost cel care a recomandat traducerea în franceză a romanului La Coscienza di Zeno (făcută de Valéry Larbaud şi de Benjamin Crémieux), limbă în care prozatorul italian a fost ceva mai bine receptat.

Anii '30 au reprezentat perioada de glorie a romanului de introspecţie psihologică, apăruse deja Freud, şi literatura - sensibilă şi ea la modificările începutului de secol - intră acum sub o nouă zodie. Schimbările se traduc şi prin noutăţi sub aspect tehnic şi aceste ,impertinenţe" (narative) au modificat cursul istoriei. Thomas Mann, Proust, Joyce, Virginia Woolf, Kafka erau autorii lor. Romanele lui Svevo anunţă încă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea toate aceste mutaţii, la început timid, apoi, o dată cu apariţia Conştiinţei lui Zeno, în mod ,explicit". Învelişul psihanalitic al romanului - un manual de psihanaliză aplicată în sine - poate părea compromiţător la o reevaluare critică actuală. Romanul însă nu e tezist, nu creează altfel spus un context ficţional pentru revelarea unei idei/metode, fie ea şi psihanaliza freudiană care făcea furori în epocă. Povestea, deşi nu vertebrează în mod exclusivist discursul, ca în marile naraţiuni realiste, nu e nici remorca tîrîtă cu greu de dragul lizibilităţii. Reţeta, în linii mari, e cea utilizată de Proust, fără ca rezultatul să fie identic: scenariul mnezic pe care Zeno Cosini îl regizează sub forma unor memorii scrise pentru psihanalistul său, Doctorul S., e, de fapt, povestea vieţii, bildungsromanul eroului. Cînd istoriile mici ale cotidianului se pierd în volbura timpului, care îşi modifică insesizabil consistenţa sub privirea afectiv-subiectivă, memoria e instanţa care ordonează fapticul, ea e, de fapt, cea care îl creează. Iar memoria ,minte" de multe ori, e necreditabilă şi parşivă, e sensibilă la tentaţiile senzorialului, sacrificînd ,adevărul" de dragul... artei. ,Alergînd după imaginile acelea - spune la un moment dat Zeno -, le-am ajuns din urmă. Ştiu acuma c-au fost o simplă născocire. A născoci înseamnă însă a crea, nicidecum a minţi (subl.mea)". Deznodămîntul terapiei (evident, un pretext transparent pentru producerea de ficţiune, care pune semnul egalităţii între boală, conştiinţă şi viaţă) schimbă registrul şi încadrează romanul în sfera parodiilor postmoderne: pacientul ţine, la sfîrşitul memoriilor-fişă clinică, un jurnal în care corectează lipsa ,sincerităţii" şi promite ,adevărul" adevărat (adevăr, verosimil, în accepţia aristoteliană). Această ultimă parte e cu adevărat savuroasă pentru că arde etapele şi anticipează un anumit spirit care încă nu-şi găseşte ,corpul" la vremea respectivă. După ce pare convins, de-a lungul romanului, de viabilitatea metodei psihanalitice, ca şi de faptul că el însuşi e bolnav şi are de cîştigat aplicînd această terapie prin ,scris" (vorbire, la origine), neobişnuitul erou al lui Svevo sfîrşeşte prin a ironiza practicile de acest tip. Paginile care înregistrează aceste constatări post-factum au un umor nebun, ca şi cele din primul capitol intitulat sugestiv Fumatul. Zeno Cosini e dependent de nicotină şi promite mereu că fumează ,la ultima sigaretta", dar, de fapt, reiterează scenariul ultimativ pentru a simţi la nesfîrşit acea teribilă plăcere masochistă, încărcată de tensiunea interdicţiei. Episoadele sînt copiate cu fidelitate după biografia autorului, le găsiţi ,autentic" expuse în corespondenţa, tradusă şi la noi (Italo Svevo, Scrisori, selecţie, note, traducere şi prefaţă de Ştefan Crudu, Editura Univers, 1986).

Am luat-o în sens invers pentru că abia ultimul roman, publicat într-un context cu care de această dată era sincron, dă adevărata măsură a talentului scriitoricesc al lui Svevo. Nu numai că e cel mai solid sub aspectul construcţiei, dar e scris în cu totul altă manieră decît celelalte două (trecerea de la o omniscienţă riscantă, dar nu lipsită de nuanţe, în cazul lui, la o perspectivă homodiegetică, mult mai flexibilă şi mai generoasă). Senilitate e aventura ,îmbătrînirii" premature a lui Emilio Brentani, tînăr scriitor aflat la începutul carierei, îndrăgostit nebuneşte de o femeie de moravuri uşoare. Moartea şi boala sînt experienţele capitale care modifică albia sufletească a eroului, un fel de Ladima mai lucid şi deci mai puţin nenorocit, prins între sentimentul datoriei şi pasiune. Ce e remarcabilă, dincolo de ascuţimea analizei şi de surprinderea rupturilor sufleteşti ale protagonistului, e imaginea oraşului Trieste, redată cu pasiunea cu care Joyce, de pildă, descrie Dublinul romanelor sale.

Una vita, pe care o putem (re)citi acum într-o reeditare - dar în aceeaşi traducere a Mariei-Luisa Copceag, ca şi în ediţia publicată la Editura Univers, în 1973 - reprezintă debutul editorial al lui Svevo şi, evident, cartea trebuie judecată ţinînd cont de acest lucru. Alfonso Nitti e un tînăr ambiţios care-şi părăseşte satul natal şi se angajează ca funcţionar la o bancă din oraş, ca să-şi poată sprijini mama bolnavă şi bătrînă pe care o lăsase acasă. Ca şi în Senilitate, şi aici conflictul e generat de o femeie, fiica directorului băncii la care lucrează tînărul; urmează, previzibil, o aventură cu aceasta, din care duhul lipseşte (sînt absolut splendide pasajele în care Alfonso mărturiseşte mucalit lipsa calităţilor spirituale la femeia pe care, cu toate acestea, o iubeşte). Nu e nici un strop de idealizare romantică în această poveste seacă, fragmentară şi contradictorie. Finalul în care eroul se sinucide (histrionic!) ne apropie de absurdul prozei kakfiene (mediul funcţionăresc rutinant e încă un element de comparaţie). Un ochi sardonic mutilează normalitatea şi banalul în care trăiesc personajele - de aici îşi extrage romanul originalitatea. Nu din tehnică, ci tocmai din aerul bizar, care nu seamănă cu marile contraste ale secolului romantic, nici cu ambiţiile demiurgice realiste, vine valoarea acestui roman de început. El rămîne impregnat în creier, sau poate doar ca feeling, mult timp după ce lectura se încheie. Prefaţa savantă semnată de Cornel Mihai Ionescu, în care ,teoria sincerităţii" e abil încadrată în scena mai cuprinzătoare a operei lui Svevo, şi nu numai, pune oarecum între paranteze conţinutul în sine al romanului, accesibil la o simplă citire, în favoarea extragerii unor sensuri adînci.

Autorii cresc sau, din contră, regresează de la o carte la alta. După o capodoperă de multe ori urmează o tăcere care traduce, în realitate, o neputinţă şi rare sînt ocaziile în care ei mai reuşesc să-şi revină. Tripticul romanelor lui Svevo, servite integral, potenţează adevărata faţă a prozatorului care, citit pe bucăţi, nu spune mare lucru. Un prieten, mare admirator al lui Svevo, insinua că o lectură cronologică a celor trei romane ar ascunde un fir evolutiv şi nu neg că el există, cel puţin sub aspectul cizelării frazei. Dar nu e vorba neapărat de evoluţie, aici, mai degrabă de o punere în valoare reciprocă. Iar ce vede, vorba lui Radu Petrescu, e surprinzător.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara