Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
De ce? de Alex. Ştefănescu

Unii autori suportă greu ideea că n-au talent literar sau că şi-au risipit talentul, ocupându-se de altceva decât de literatură, sau că, având talent, nu se bucură de succesul la care visau cândva. Aceste situaţii sunt, fără îndoială, motive de suferinţă, afectându-le viaţa. Dar suferinţa nu trebuie trăită cu demnitate?

Au apărut în ultima vreme autori care îi învinovăţesc pe alţi autori pentru insuccesul lor. Acuză publicul de azi de opacitate. Dau vina pe Uniunea Scriitorilor, reproşându-i vehement că nu le asigură, contra cotizaţiei de 41 de bani pe zi, un loc în istoria literaturii. Îi culpabilizează pe câştigătorii unor premii literare că le-au acceptat, în loc să le lase disponibile pentru alţii.

Nu există spectacol mai nedemn şi mai jalnic decât această gesticulaţie a eşecului şi nemulţumirii. El are legătură cu lipsa mai generală de eleganţă a stilului de viaţă de azi, dar şi cu un straniu stângism care a invadat în ultima vreme viaţa publică din România. Există tendinţa ca nimeni să nu-şi asume nicio vină şi niciun eşec. Au fost arestaţi în ultimii ani zeci de demnitari corupţi şi toţi, fără nicio excepţie, au pretins că sunt nevinovaţi. Ce lipsă de onoare!

Dintre cei care atacă furibund, azi, Uniunea Scriitorilor, unii au avut cândva talent, dar şi-au bătut joc de el, „croind la planuri din cuţite şi pahară”, nu ca Dimitrie Cantemir, la mese împărăteşti, ci în cârciumi ale pierzaniei. Îi vedeam în rarele cazuri când intram în acele locuri nu prea asemănătoare cu bibliotecile şi mi se strângea inima asistând la secvenţe din ceea ce eu, în sinea mea, numesc o sinucidere lentă. Nu oricine este compatibil, ca Nichita Stănescu, cu alcoolul. Nichita Stănescu nu poate fi imitat, pentru că nu oricine are geniu. Eminescu ironiza încă de acum un secol şi jumătate ideea că, adoptând într-un mod exterior comportamentul unui poet, devii poet: „Nespălat, neras să umbli,/ Şi rufos, şi deşuchet?/ Toate-acestea împreună/ Te arat-a fi poet.”

Am citit cu interes şi cu speranţă, acum douăzeci de ani, versurile pe care le scria pe vremea aceea Paul Vinicius; se remarcau printr-un stil grav-bărbătesc, făcându-mă să cred că autorul ar putea deveni o conştiinţă a lumii de azi. El lucra într-o redacţie condusă de mine astfel încât mi-a fost uşor să aflu cum îşi trăia viaţa. Şi atunci mi-am dat seama că va rata ocazia extraordinară, pe care nu o are orice om, de a se face auzit de semenii săi. Ceea ce, din păcate, s-a şi întâmplat. Exasperat, parcă, de propria sa incapacitate de a evolua, Paul Vinicius a ajuns să scrie versuri imunde, în care mai apar rar străfulgerări de poezie: „să minţi să fuţi să mori?/ ca în céline?/ cam asta ne-a rămas.// zile de gudron/ ţigări umede/ piele vânătă de înecat/ sub ploaia fără conţinut, fără sfârşit/ fără predicat.// întuneric întuneric/ întuneric ca în cur”. În plus, s-a alăturat celor câţiva scandalagii care, în mod absurd, fac responsabilă Uniunea Scriitorilor pentru eşecul lor.

Alţi autori n-au avut niciodată talent. În loc să-i reproşeze lui Dumnezeu că nu i-a înzestrat cu darul scrisului, denigrează Uniunea Scriitorilor, singura instituţie care mai apără, azi, condiţia de scriitor. Îmi aduc aminte ce impresie mi-au făcut la începutul-începutului versurile lui Claudiu Komartin, pe care mi le recomandase o scriitoare, cunoscută ca o profesionistă a entuziasmului. Le-am citit cu mare încredere şi n-am înţeles de ce nu-mi spun nimic-nimicnimic. Am tot sperat pe parcursul lecturii să găsesc măcar ceva care să confirme recomandarea generoasă. N-am găsit. Rareori am mai întâlnit un autor care, asemenea lui Claudiu Komartin, să nu fi scris măcar un singur vers demn de atenţie. Şi acum, exact acelaşi Claudiu Komartin, în loc să se gândească respectuos şi timid la Uniunea Scriitorilor, din care fac parte aproape toţi scriitorii de valoare ai ţării (ca şi unii fără valoare, dar aceasta-i altă poveste), îi atacă pe cei din conducerea Uniunii, într-un limbaj golănesc.

Dan Mircea Cipariu avea, din punctul meu de vedere, un comportament caraghios-simpatic, când şi-a făcut apariţia în viaţa literară. Mi se părea cu totul inofensiv. Deşi citisem tulburătorul roman al lui Nicolae Breban, Bunavestire, din care reiese clar că personajele insignifiante sunt uneori mai periculoase decât cele aflate în prim-plan, l-am privit cu bunăvoinţă pe acest băiat amuzant. N-am scris niciodată despre versurile lui, cu totul lipsite de valoare, dar consideram că nu e o vină să scrii versuri fără valoare. Chiar şi când a candidat la preşedinţia USR, împotriva lui Nicolae Manolescu, mi s-a părut că e vorba de un fel de clovnerie, care face alegerile mai agreabile. Şi iată că persoana despre care îmi închipuiam că parodiază ideea de personalitate intentează azi procese Uniunii Scriitorilor şi îşi revendică, fără urmă de parodie, preşedinţia instituţiei!

Şi mai tare mă miră faptul că Florin Iaru, cândva o vedetă a Cenaclului de Luni condus de Nicolae Manolescu, acţionează acum sub stindardul lui Dan Mircea Cipariu. Să-l fi avut cândva ca mentor pe Nicolae Manolescu (adică pe un Titu Maiorescu al perioadei postbelice) şi să ajungi să-l urmezi pe poetastrul Dan Mircea Cipariu, iată o decădere greu de explicat. Florin Iaru este, fără îndoială, un poet talentat, avea cândva graţie şi farmec, dar talentul lui pare în prezent epuizat. Aceasta să fie oare explicaţia pentru modul ruşinos în care se poartă azi? Un poet talentat, care avea cândva graţie şi farmec, răspunde concis, „Aţi pizdit-o!”, celor care i-au dat o sancţiune morală pentru ponegrirea activităţii USR.

Martor mi-e Dumnezeu, şi nu numai Dumnezeu, ci şi orice scriitor de bună-credinţă, că m-am contrazis de multe ori cu Nicolae Manolescu, că am şi plecat de la România literară, când am crezut de cuviinţă, că am stat câţiva ani, din voinţa mea, în afara vieţii literare. Nu pot fi deci suspectat că îl curtez pe preşedintele Uniunii Scriitorilor. M-am întors acolo de unde am plecat numai şi numai pentru că m-a indignat modul cum sunt tratate munca şi generozitatea lui Nicolae Manolescu de către nişte scandalagii. Datorită lui şi celor care îl secondează – în primul rând Gabriel Chifu şi Daniel Cristea-Enache – Uniunea Scriitorilor desfăşoară o activitate de mare anvergură, surprinzătoare prin raportare la atmosfera aculturală instaurată de peste două decenii în România. În acelaşi timp, asigură scriitorilor o protecţie socială vitală pentru supravieţuirea lor nu numai profesională, ci şi fizică. Vrea cineva să distrugă acest ultim refugiu al scriitorilor? De ce?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara