Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Datoria clipei de Ioana Şerban

Viaceslav Ivanov, Mihail Gerschenson, Corespondenţă de la un colţ la altul, trad. Mihnea Moroianu şi Ciprian Niţişor, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2013

A intrat în metabolismul nostru intelectual să ne aşteptăm ca subiectul culturii să fie discutat în tratate şi într-o manieră mai mult sau mai puţin impersonală.

Ca şi cum am spera ca astfel punctele nevralgice ale acestui subiect să fie atinse şi rezolvate. Să li se formuleze o soluţie cât mai exactă. Doar că, în felul acesta, nu se ţine cont de echivocul şi nici de misterul pe care subiectul le aduce cu sine. Pentru că este, fără îndoială, vorba de un mister: cel al omului în faţa culturii. Aşa cum apare el în superba corespondenţă dintre Viaceslav Ivanov şi Mihail Gerschenson. Şi accentuez: corespondenţa dintre cei doi este una superbă, meritându-şi pe deplin calificativul. Căci, dincolo de disecţii şi de vivisecţii asupra culturii, scrisorile celor doi propun o reverie.

O reverie amară şi atât de fragilă în faţa istoriei – o reverie care nu posedă în recuzita ei nici un tentacul. Doar impulsuri ce zăbovesc nevăzute până când cineva le-ar capta şi le-ar accepta înăuntrul său. În colţul său. Şi poate că o discuţie ca cea dintre poet şi istoric nu s-ar fi iscat decât aşa: de la un colţ al camerei la altul. Acolo unde radiaţiile oricăror lumini de rampă slăbesc şi unde spaţiul deschis al lumii se converteşte uşor la clipă. Abia atunci, omul îşi dezvăluie sieşi datoria clipei – de-a fi cu el însuşi, de-a se întreba, de a-şi juca (pe îndelete) neliniştirile. Cea mai liberă datorie dintre câte există, aşa cum şi Gerschenson vorbea de acea „libertate a speculaţiei, mai bine zis de libertate, nemijlocirea şi prospeţimea contemplaţiei” (p.75). Chiar dacă „diametral” diferiţi, Ivanov şi Gerschenson mărturisesc amândoi pofta pentru asemenea clipe. Să străbaţi „scara lui Eros” (p.36) – metafora prin care Ivanov desemna cultura – să întârzii pe fiecare treaptă a ei fiindcă fiecare treaptă înseamnă intensificarea credinţei în făptură. Sau, în cazul lui Gerschenson, pofta să răzui culorile oricăror fantezii ale culturii pentru a te împărtăşi din râul Lethe şi apoi, poate, să câştigi „fie şi o singură cunoaştere primitivă, oricât de simplă, proaspătă ca o dimineaţă de vară”(p.45).

Iată, aşadar, cele două viziuni, cele două jumătăţi ale mărului cunoaşterii! Prima – pentru care căderea în lume constituie o etapă către transcendent, din care sacrul nu este şi nu poate fi exclus, acesta fiind cel ce le insuflă cunoştinţelor viaţă şi sens. A doua – pentru care muşcarea mărului devine fatală, încorsetarea voluptoasă într-o seamă de abstracţiuni, sub lespedea lor din care nu se mai învie, şi a cărei unică salvare este uitarea. Într-o oarecare măsură, ambele variante se regăsesc simultan în oricare om – până la un punct, suntem disputaţi şi disociaţi între făgaşurile lor; în tulburările noastre, o favorizăm când pe una când pe cealaltă. Totuşi, pentru oricare om, trebuie să existe acel „la un moment dat” când tulburarea se transformă în contemplaţie şi depăşeşte impasul (fiindcă, prelungit, impasul singur denotă găunoşenie şi, atunci, chiar şi cultura se închistează). Dar, în contemplaţie, îndoielile sunt fin înlăturate, iar în locul lor se declanşează idealul. Reveria ce autentifică orice demers – căci, invers, este imposibil: cultura e un gaj prea slab în lipsa unui instinct supracultural, spiritual. Decorarea intelectului cu medaliile conceptelor nu ţine de cald – în privinţa aceasta, şi Ivanov şi Gerschenson pot fi de acord. În clipa cu pricina, omul fie îşi asumă conceptele şi cunoştinţele şi le orientează către o memorie vie, plasmatică, fie se lasă inundat de acel râu Lethe care, fără doar şi poate, ţârâie undeva latent în fiecare dintre noi. Singura condiţie pentru oricare din aceste variante: ca omul să se aşeze sub semnul spiritului. Să permită clipei să se depună, să se decanteze – în definitiv, să-i exprime timpul vieţii. Deoarece, asemenea clipe ale contemplaţiei sunt cele care oferă cea mai precisă expresie a timpului pe care un om îl trăieşte (şi biologic şi istoric). Iar în absenţa lor, rămâne doar un necrolog fad.

Altminteri, fără această condiţie, suntem pradă sufletului, considera Ivanov. „Spiritul nu-i mai vorbeşte decadentului prin vestitorii săi de altă dată, lui îi vorbeşte doar sufletul vremurilor; istovirea spirituală îl face să se îndrepte exclusiv către domeniile sufletului: el devine pe de-a întregul psiholog şi psihologizant” (p.62). (Aceste cuvinte erau spuse pornind de la problematica lui Lev Shestov – dar, aş adăuga, există clar o diferenţă între Shestov care, în scrierile lui, îşi poartă tendinţa decadentă până în pânzele albe şi o preface într-un veritabil stil al mersului în gol, şi vreun decadent „de conjunctură”, să-i zicem, care se încâlceşte în propriul lui suflet – fără stil, fără respiraţie.) În fond, sufletul vremurilor – la fel ca acea „muzică a pieirii” menţionată de Hesse în descrierea epocii foiletonului – impune un miraj. Unul al lumii şi al distrugerii ei treptate şi iminente. Şi orice lume posibilă sfârşeşte în a fi distrusă – acesta-i e datul – iar mirajul la rândul său e mereu prezent şi ar fi frivol să-l negăm. Însă, el nu trebuie ascultat, ci auzit. Cu alte cuvinte, omul nu trebuie să se supună şoaptelor pe care sufletul vremurilor i le susură neîncetat la ureche. Ci doar să le audă, să le sesizeze prezenţa, să intuiască ceea ce sunt ele, şi apoi să le depăşească – adică, să-şi menţină, pe cât posibil, detaşarea faţă de mirajul lor, pentru a fi liber.

Şi iarăşi ajungem la vocaţia libertăţii. Un soi de „iubeşte cultura şi fă ce vrei” – iar în iubire nu mai poate exista „istovire spirituală”. Dacă aceasta apare, dacă vreun semn de sleire se întrevede la orizont, atunci „scara lui Eros” se clatină. Şi, mai mult decât atât, atunci omul îi observă doar prăbuşirea ce aşteaptă în umbră. Sau, precum sugerează Gerschenson, omul e sortit să resimtă doar asperităţile din traseul conştiinţei: „Doar spiritul cunoaşte direcţia întregului parcurs; tocmai de aceea, după fiecare pas, conştiinţa se vede pe sine înşelată” (p.96). Cel care se încăpăţânează să vadă doar aceste trădări îşi exagerează latura psihică şi psihologică şi, în final, îşi încremeneşte până şi sufletul. Desigur, nu e uşor ca omul să treacă peste inadvertenţele dintre ceea ce- şi închipuia şi ceea ce i se dezvăluie – ba chiar, aş zice, e nevoie de o anumită capacitate, de un anumit har de-a le „ierta” înăuntrul conştiinţei. Numai că, altfel, supralicitându-le pe panta lor negativă, omul încearcă să-şi explice înşelăciunile (chiar şi a le numi „înşelăciuni” semnalează deja o criză). Să le cuprindă în formule şi în raţionamente. În consecinţă, omul le transpune în domeniu ştiinţific şi tehnic.

Îndepărtarea vizibilă în secolul XX dintre umanism şi ştiinţă îl face pe om să se încreadă în asemenea rezolvări (improprii şi adesea labile) ale spiritului prin raţiune. El ajunge să prefere constrângerile ştiinţei pomenite de Ivanov, sau dominaţia analogiei despre care discuta Gerschenson. În eseul Predica de pe munte anexat corespondenţei, istoricul rus se opune vehement mecanismului de corelaţii cu care operează ştiinţa: „Asemenea celei mai simple concepţii generice, orice idee, lege, instituţie sunt fondate pe analogie, adică pe recunoaşterea deplinei identităţi a lucrurilor, care numai de la depărtare par asemănătoare. Analogia este cimentul pietrificării spirituale”(p.163). Bineînţeles, oricine ar putea riposta la această afirmaţie: doar imaginaţia şi inteligenţa umană lucrează chiar pe bază de analogii! Cu toate astea, ele nu desăvârşesc parcursul conştiinţei, ci doar întreţin scărmănarea unor asemănări. Pentru cei care speră ca raţiunea să le fie o soluţie, nu mai există soluţie (nici salvare). Sau, pentru a fi mai exacţi, acestor oameni le stăruie dinainte doar soluţia epocii pe care o populează: prescripţiile ei, alinările ei derizorii după ce tot ea le-a servit violenţa (şi aici sunt incluse şi violentările asupra valorilor, asupra stărilor omului). Aceeaşi voluptate ce-i stăpânea când îşi înlănţuiau conştiincios analogiile se transferă acum în voluptatea fatalismului. Ca şi cum nimic nu ar mai păşi în afara epocii extinse la spaţiu – un timp fără clipă, deci fără iubire.

Oricum, ar fi inutil să ne propunem a demonstra neajunsurile raţiunii – aici, nu mai e vorba de o demonstraţie, poate doar de întrebări mute precum cea a lui Husserl din Criza umanităţii europene şi filosofia: „De ce, însă, în ciuda puternicei lor dezvoltări, ştiinţele spiritului refuză să deţină rolul pe care ştiinţele naturii îl exercită în mod excelent în sfera lor?”. Mai degrabă, ar fi cazul să ne îndreptăm atenţia către visul spiritului (altminteri, ne paşte din nou un secol XX de anomalii). Şi, din nou – către impulsul spiritual. Acela care întrezăreşte o schimbare a ştiinţei: dezgheţul din metoda analogiei către supra-raţional (şi, în acest caz, Gerschenson se apropie de linia Filosofiei lui Nu a lui Bachelard). Un supra-raţional care să stimuleze încă o dată cultura, să-i redea încrederea în sine.

Acea încredere care este emanată mai puţin din manifeste, din dezbateri publice pe teme culturale sau din arcuirile diverselor curente (artistice, literare sau filosofice); ci, mai cu seamă, ea capătă fiinţă în rândurile unor scrisori către celălalt. Unde celălalt prinde un contur incandescent – cel de care se apropie gestul scrisorilor dintre poet şi istoric, dintre Ivanov şi Gerschenson, în fond, dintre doi oameni. Şi pesemne că, după un veac de discuţii pe marginea crizelor şi a nevralgiilor ei, e nevoie să lăsăm puţin deoparte fişa clinică a culturii şi – înăuntrul nostru – să-i remodelăm idealul. La îndemnul lui Ivanov, să ne retragem în colţul nostru – să ne liniştim – să tăcem. De fapt, să ne redescoperim tăcerea şi aroma ei. Şi clipa să se in-flameze. Într-un colţ în care îi recomand călduros fiecăruia, în timp ce savurează corespondenţa celor doi, să-şi afle reveria.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara