Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica dansului:
Dansul în prim-plan în festivalul național de teatru de Liana Tugearu

Ediția a 27-a a FESTIVALULUI NAȚIONAL DE TEATRU 2017, bogată pe toate planurile și deschisă către toate zările, deci și dincolo de frontierele țării, a încorporat, spre bucuria cronicarului de dans, și multe spectacole coregrafice și de teatru coregrafic românesc. Evantaiul lor a fost remarcabil ca deschidere, iar datorită programării acestor spectacole în cadrul unui Festival de prestigiu, dansul însuși a căpătat o vizibilitate sporită. Și ca un omagiu în plus adus artei Terpsichorei, chiar încheierea Festivalului a fost încredințată unui valoros spectacol de dans contemporan, Romeo și Julieta, după Shakespeare, creația lui Angelin Preljocaj. În paranteză fie spus, spectacolele de teatru inspirate de arta shakespeare-ană au fost numeroase, chiar deschiderea fiind încredințată spectaculoasei creații scenografico-regizorale a lui Robert Lepage, Hamlet/Collage.
Evantaiul de creație coregrafică românească pomenit mai sus se referă, de fapt, la manierele personale de abordare ale mișcării corporale, din sfera largă a dansului contemporan, de la un decan al genului, precum Gigi Căciuleanu, continuând cu generațiile de mijloc, în care putem să îl încludem pe Arcadie Rusu, și mergând până la creatori afirmați de puțin timp, cum ar fi Andreea Gavriliu sau la compoziții coregrafice care au pus în valoare nume noi, precum cel al Oanei Răsuceanu. Alături de toți acești creatori de dans contemporan, se afirmă, cu tot mai multă pregnanță, un gen relativ nou pentru aria noastră culturală,musical-ul, pus în valoare de Răzvan Mazilu.
Astfel, Festivalul de Teatru a cooptat în desfășurarea sa spectacolul #EMOJIPLAY, creația lui Gigi Căciuleanu de la Teatrul Excelsior, care abordează o realitate de ultimă oră, o realitate inexistentă până ieri, aceea a felului cum comunică generația cea mai tânără, prin pictograme (simboluri ale unor expresii) și prin texte trunchiate care nu trebuie citite, ci descifrate, deoarece sunt prescurtări prestabilite sau create pe loc. Am mai scris despre spectacol în paginile acestei reviste, arătând că el este o împlinire, datorată atât compoziției și concepției lui Gigi Căciuleanu, cât și dansatorilor săi Ana Vișan, Irina Strungăreanu, Adrian Nour și Alexandru Călin, în alternanță cu Bianca Bor și Vlad Troncea, care pun în dialog lumea tridimensională a corpurilor în mișcare, cu lumea bidimensională a semnelor și cu lumea pescurtărilor care se cer descifrate. De astă dată vreau să arăt însă că acest spectacol mi-a amintit, aparent fără o legătură directă, o coproducție cinematografică germanoromână, nominalizată la Oscar, filmul Toni Erdman, nu pentru că subiectele ar fi asemănătoare, ci pentru că atât în film cât și în spectacolul de dans sunt abordate realități care aduc răsturnări spectaculoase și dau naștere unor prăpăstii adânci între generații, peste care puțini au curajul să arunce punți, cum încearcă să facă personajul Toni Erdman sau, în cazul nostru, coregraful Gigi Căciuleanu în acest spectacol. De aceeași lume bulversată și bulversantă în care trăim este vorba și în spectacolul Babel, creația lui Arcadie Rusu, după cum tot creația sa și a Ioanei Marchidan este și un nou spațiu destinat dansului, LINOTIP, care prin includerea în Festival a putut fi cunoscut de un public mai larg. Și despre acest spectacol am scris tot în paginile României literare, arătând că virtuțile lui sunt datorate valorii plastice a mișcărilor interpreților, Ioana Marchidan, Galea Bobeicu, Diana Spiridon, Alex Călin, Alin State și Arcadie Rusu, dar și dramaturgiei limpezi a fiecărei secvențe coregrafice. Și poate principala lui calitate, pot sublinia astăzi, este faptul că, adăugând babiloniei zilelor noastre o undă de umor și una de lirism, ne poate împăca cu ea.
Spectacolul lui Răzvan Mazilu,Our Ladies of Perpetual Succour (Fecioarele noastre grabnic ajutătoare) este un spectacol complex, grav, deși sub o aparență de abordare jucăușă, șocant pentru mulți dintre noi, dar construit cu o mare măiestrie. Răzvan Mazilu merge de câțiva ani pe un drum al său, singular în peisajul creațiilor scenice de la noi. În prezentul spectacol, el pleacă de la o lucrare de mare succes în Anglia ultimilor ani, piesa dramaturgului englez Lee Hall, după romanul lui Alan Warner, adaptat pentru scenă în 2015, jucat cu mare succes la Edinburgh și la Londra, și premiat chiar în primăvara acestui an cu Premiul „Laurance Olivier“, pentru cea mai bună comedie nouă. Piesa a fost aleasă, tradusă și propusă Teatrului Excelsior de Carmen Stanciu, convinsă din primul moment că cel mai potrivit regizor pentru ea nu putea fi altul decât Răzvan Mazilu. Dintre spectacolele care l-au prefațat pe cel actual, am avut prilejul să urmăresc Cabaret la Timișoara, Femei în pragul unei crize de nervi, la Târgul Mureș și West Side Story și Mon Cabaret Noir la București, așa că am putut vedea cum regizorul-coregraf Răzvan Mazilu a ajuns tot mai stăpân pe mijloacele sale de creație, pe care în prezenta piesă le stăpânește deplin. Cele șase personaje, eleve ale unei școli catolice din orașul scoțian Obon, plecate la Edinburgh să participe la un concurs coral, traversează dificila perioadă adolescentină, când personalitatea lor încă în formare, face din ele ființe fragile, remodelate mereu de experiențele riscante în care se aruncă. Excelente actrițe, Alina Petrică, Meda Topîrceanu, Aylin Cadîr, Ioana Mărcoiu, Daniela Tocari, Oana Pușcatu și Ana Bianca Popescu construiesc personaje bine conturate, sub bagheta regizorală a lui Răzvan Mazilu, care le modelează după toate cerințele genului, ca actrițe, cântărețe și dansatoare. Dar o altă componentă importantă a spectacolului este muzica, un amestec greu de presupus că ar putea sta împreună până la proba contrarie oferită de spectacol: muzică clasică sacră (Bach, Pergolesi, Händel, Karl Jenkins, Andrew Lloyd Webber) și muzică pop-rock, aleasă tot de regizorul-coregraf și de dirijorul Lucian Vlădescu. Ea e cântată, pe scenă, de patru instrumentiste, Adina Cocargeanu la pian, Imola Tamás la percuție, Andreea Archip tot la pian și Dana Georgescu la chitară bas. Și la toate acestea se adaugă și o scenografie ingenioasă, semnată de Romana Țopescu și Dragoș Trăistaru, cu schimbări rapide, ca și succesiunea scenelor piesei, schimbări care sugerează de fiecare dată un nou spațiu, potrivit atmosferei noii acțiuni. Înțelesul textelor și al situațiilor este unul subtil, dar dur, ca limbajul fără cenzură al străzii, grav totuși, căci e vorba nu de puține ori de viață și de moarte, dar și de iubire și, între două expresii care după ce te-au șocat te lasă să mai respiri puțin, textul poate deveni uneori emoționant, alteori amuzant. Da, asta este lumea în care trăiesc și trebuie să încerc să o înțeleg.
Alte spectacole din Festival au pus în evidență alte moduri de gândire coregrafică. Astfel, la sala Studio a Teatrului Odeon am văzut spectacolul Dorian, care a pus pe prim plan scenografia (Dan Adrian Ionescu). Și proiecțiile, amintind în mare măsură de concepția scenografică a spectacolului din deschiderea Festivalului, Hamlet/Collage: o jumătate de cub, adică doi pereți și podeaua erau spațiul oferit actorului George Albert Costea spre a-și spune povestea într-un one man show, care și în această privință se asemăna cu spectacolul avut ca model. Tot ca și acolo, câteva deschideri în cei doi pereți permiteau să se scoată prin ele sau să se îndepărteze din scenă, paturi, mese, scaune. Apocalipsa, obsesia curentă a epocii noastre, care oricum are caracterul unui sfârșit de epocă, a fost abordată ca temă, vioi contrazisă de mulțimea proiecțiilor, realizate de Iulia Rugină, Dan Adrian Ionescu, Mizdan și Adrian Câmpean, care creau mereu noi spații în jumătatea de cub a scenei și, foarte ingenios, sugerau și costumul personajului pe corpul căruiau se proiectau. Obișnuită cu pantomima baletelor clasice, m-am amuzat să descopăr în acest spectacol, conceput în regia și coregrafia Oanei Răsuceanu, cum arată pantomima de secol XXI, în care personajul urcă scări în împozante clădiri moderne vitrate și scrie la calculator. Riscul în acest spectacol a fost încredințarea show-ului unui corp în mică măsură modelat de dans. Partea cea mai împlinită ca plastică dansantă a fost cea desfășurată, între masă și cele două scaune care o încadrau la un moment dat. În această privință, un spectacol în care actorii s-au întrecut pe ei însiși și formația lor actoricească, devenind în același timp și excelenți dansatori, a fost Cafeneaua Pirandello, pusă în scenă de Mihai Măniuțiu, și prezentată la sala Studio a TNB. Greu de atribuit o prioritate în acest caz vreunuia dintre realizatorii spectacolului, întrucât toți au contribuit din plin la reușita lui. Textele încărcate de greutatea gândului, culese de Anca Măniuțiu din Luigi Pirandello, au fost susținute de inteligența regiei, care parcă înadins le-a înconjurat de mișcări în exces, pentru a le face suportabilă încărcătura ideatică, în fața unui public în mare parte superficial, cum este cel de astăzi. Iar coregrafia excelentă a Andreei Gavriliu a contribuit în mare măsură la realizarea spectacolului, evidențiind prin această nouă creație a sa că este un coregraf contemporan de deosebită valoare. Impresionant a fost și răspunsul tuturor actorilor Teatrului „Regina Maria“ din Oradea, la solicitările complexe ale regiei și coregrafiei, în timp ce decorurile lui Adrian Damian, pe care le-am mai admirat și în alte producții, au fost o componentă aproape vie la desfășurarea spectacolului.
Tot la sala Studio a TNB am trăit bucuria reîntâlnirii cu Angelin Preljocaj, după doar un an, căci deschiderea Festivalului din anul trecut s-a făcut tot cu o creație a sa, La Fresque- L’extraordinaire Aventure. De astă dată a fost vorba de o inteligentă adaptare a subiectului piesei lui Shakespeare, Romeo și Julieta, de Serghei Prokofiev, transpusă în altă epocă și în alt mediu social. O adaptare inteligentă în sensul că modificările aduse nu impietează asupra înțelesului tragediei, ci chiar îl adâncește, iar rezolvarea coregrafică este absolut remarcabilă. Cei doi îndrăgostiți fac parte din lumi opuse, și de aici se conturează o și mai mare splendoare a iubirii lor, de care și unul și celălalt au nevoie ca de aer, ca de apă. Ei nu trăiesc în două familii aristocrate rivale din Verona, ci într-o țară din Europa de Est, încătușată de un regim totalitar. Julieta,interpretată de Virginie Caussin , este fiica conducătorului militar al acestui regim, iar Romeo, Dominic Bisson, aparține lumii celor care își duc viața pe străzi și prin cotloane. Iubirea, ivită ca un trăznet între cei doi, trebuie reprimată, căci, așa cu bine știm, noi cei care am trăit în acea lume, statul totalitar dă ordine și în viața privată a cetățenilor. Știe acest lucru și Presjocaj, albanez ca origine, provenit dint-o țară în care – cei care nu știu nu pot crede – regimul comunist a fost și mai dur decât la noi. De exemplu, eu am botezat pe o tânără femeie aromâncă, din Albania, ca să se poată căsători religios cu soțul ei. Se născuse după ce dictatorul închisese toate bisericile, și după Paște agenții căutau prin gunoaie, ca să verifice dacă nu găsesc cumva coji de ouă roșii, adevărat semn de răzvrătire față de regim. Dar să ne întoarcem la creația propriu zisă. Spuneam mai sus că rezolvarea coregrafică este remarcabilă. Muzica lui Prokofiev, însoțită din când în când de partitura electronică a lui Goran Vejvoda, a fost regândită în planul desfășurării coregrafice. Astfel, partitura forte, grandioasă a dansului de curte din primul act, este folosită pentru confruntarea celor două tabere, a soldaților blindați cu veste protectoare și a proscrișilor în zdrențe, dar la fel de tenace. Un dans construit din linii drepte, ferme, și susținut de dinamismul săriturilor ambelor tabere. Toți eroii sunt conturați prin mișcări care le devin caracteristice, îi definesc ca personaje, mai ales Julieta, Romeo, Mercuțio și doica, aici reprezentată de două persoane identice, cu aceleași mișcări mecanice de fiecare dată când apar, mișcări preluate în derâdere de familia celor sărmani. Julieta este o copilă de o mare candoare, ceea ce poate explica și saltul ei către un om dintr-un mediu atât de îndepărtat, dar care se dăruiește cu ardoare, fiind chiar prima care oferă o sărutare partenerului. Găsirea și regăsirea celor doi, este găsirea și regăsirea a două corpuri care se caută și se contopesc, iar momentul final, din criptă, când fiecare dintre eroi trăiește disperarea de a-l găsi pe celălat mort, este o rezolvare genială ca mișcare. De exemplu, rostogolirea Julietei de pe genunchii lui Romeo, deja mort și așejat pe un scaun, până departe pe podele, ca și cum ea însăși a devenit un corp inert, dezvăluie toată disperarea ei . Și totul se desfășoară în piața unei cetăți, străjuită de pe metereze de soldați cu câini, o cetate imaginară, dar care a fost reală în orice sistem concentraționar, comunist sau fascist, cetate a cărei scenografie este semnată de Enki Bilal, și acesta de origină sârbă. Dincolo însă de orice contest în care a fost plasată, povestea lui Romeo și a Julietei își păstrează întreagă toată prospețimea și căldura umană. Poate de aceea și Angelin Preljocaj revine mereu la ea, după ce a montato prima oară la Baletul din Lyon,în 1990, apoi în 1996 la Compania Ballet Preljocaj, pentru a o relua din nou, acum.
Dar în actuala ediție a Festivalului de Teatru, l-am întâlnit pe coregraful Angelin Preljocaj și în ipostaza de regizor de film, la Cinema Elvira Godeanu, alături de regizoarea Valérie Müller, în producția cinematografică Polina – danser sa vie. Acest film a mai prilejuit și altă întâlnire fericită, căci interpreta personajului titular era Juliette Binoche, iar povestea urmărea drumul unei dansatoare, din anii de formație, în cadrul școlii severe clasice ruse, până în momentul când, cutreierând lumea și trăind o serie de experiențe fericite sau traumatizante, ajungea la momentul când se regăsea pe sine, și intuia care este cu adevărat genul de dans care o putea reprezenta.
Și pentru a putea arunca o privire de ansamblu asupra recentei ediții a Festivalului Național de Teatru, al cărui director artistic și selecționer, Marina Constantinescu, are o mare deschidere nu numai pentru teatru dar și pentru dans, chiar privind lucrurile prioritar prin prisma cronicarului de producții coregrafice, nu pot să nu amintesc, măcar în treacăt, de mulțimea expozițiilor care au însoțit spectacolele, de amplul jurnalul fnt, a cărui deviză a fost Teatrul schimbă lumea, și de inițiativa civică, prin care toți iubitorii teatrului au făcut donații pentru nevoile sistemul nostru de sănătate, căci cei care iubesc teatrul își iubesc și semenii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara