Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Dansul în F.N.T. 2015 de Liana Tugearu

Imagine all the people

Am urmărit, în ultimele luni, trei creaţii ale lui Gigi Căciuleanu, două cu compania sa de dans contemporan, Gigi Căciuleanu Romania Dance Company, şi ultima cu dansatorii Operei Naţionale Române Iaşi, veniţi la Bucureşti în cadrul ediţiei din acest an a Festivalului Naţional de Teatru. Şi bineînţeles, fiecare spectacol a fost diferit, aşa cum spuneam şi în ultima mea cronică, coregraful părând că se reinventează de fiecare dată, chiar dacă toate spectacolele se încadrează formulei sale de teatru coregrafic.

Spectacolul ieşan, Imagine all the People, este integral un spectacol Gigi Căciuleanu, în sensul că el a făcut regia şi coregrafia, costumele şi luminile, cât şi colajul muzical, iar versurile care se aud îi aparţin şi sunt spuse de el. Costumele sunt costume pentru all the People, cele pe care le purtăm oricare dintre noi, oricând, costume civile, iar măştile concepute de Leonard Istrate, aproape groteşti, au adăugat un plus de duritate unor secvenţe din spectacol. Colajul muzical de la care a plecat este un mozaic din toate zonele culturale: John Lennon, de la care a preluat şi titlul, alături de Chopin, folclor rus şi flamenco, sau Maria Tănase (dar curios, momentul nu a fost onorat şi cu o desfăşurare coregrafică) şi Requiemul lui Mozart etc., etc., etc. Varietatea suportului muzical a dus şi la varietatea configuraţiei coregrafice. Coregrafia, alcătuită dintr-o suită de momente solistice, de duete şi de scene de grup, în continuă alternanţă, a cuprins secvenţe de inspirată plastică corporală, unele însoţite de humorul specific creatorului, dar şi o serie de duete apropiate de linia neoclasică şi chiar de vocabulele academice, în turaţie şi în sărituri – un mariaj nepotrivit. S-a produs o contaminare a stilului coregrafului cu stilul companiei. Abordarea stilului lui Gigi Căciuleanu le-a dat balerinilor ieşeni, români şi japonezi, toţi de formaţie clasică, o deschidere binevenită către formele de dans liber, contemporan. Avantajul nu a fost reciproc. Gigi Căciuleanu s-a lăsat prea mult tras către stilul companiei, în loc să-i tragă el, pe toţi, în mai mare măsură către stilul său. Am mai întâlnit acest fenomen, cu mulţi ani în urmă, când Florin Fieroiu a montat la Compania Teatrului de Operetă din Bucureşti şi a reuşit doar în mică măsură să le imprime dansatorilor stilul său, fiind înghiţit în cea mai mare măsură de maniera dansatorilor de operetă. Şi ar mai fi de reţinut şi o anume situaţie reprobabilă, venită însă din alt spaţiu scenic. Dansatorilor ieşeni li s-a alăturat şi unul dintre cei mai valoroşi primi balerini ai momentului, Ovidiu Iancu. Prezenţa lui, binevenită, ne-a pus însă în faţa unei nefericite decizii actuale. Ovidiu Iancu a fost concediat de conducerea Companiei de Balet a Operei Naţionale Bucureşti pentru că a cerut permisiunea să onoreze, temporar, un cotract pe o scenă din străinătate. Astfel că, în prezent, el nu mai dansează la Opera bucureş teană, ci este angajatul Teatrului de Balet Sibiu, dansând şi pe alte scene din ţară, unde este invitat. Faptul mi-a amintit de felul cum a pierdut-o Opera din Paris pe Sylvie Guillem, cu mai mulţi ani în urmă, şi a câştigat Londra o mare artistă, îngăduindu-i să aibă şi alte contracte, în măsura în care nu deranja programul londonez. Lipsa de flexibilitate este o mare carenţă pentru un manager inteligent.

Revenind însă la compoziţia coregrafică din Imagine all the People, cele mai reuşite secvenţe specifice stilului Gigi Căciuleanu şi totodată cu o deosebită valoare plastică au fost mai ales compoziţiile de grup, sau combinaţiile între compoziţiile de grup şi cele individuale, fie ele ordonate pentru întregul grup, fie libere, cu măşti sau cu ziare aruncate în aer – dragele noastre ziare, care ne manipulează continuu. Şi toate aceste scene, cu măşti şi cu ziare, au semănat din cale-afară de mult cu societatea noastră actuală. Iar finalul spectacolului a fost în stilul binecunoscut al coregrafului, care simte nevoia de a se apropia personal de public, măcar prin câteva secvenţe dansate chiar de el, şi în acelaş timp să implice şi publicul în demersul său, prin impulsuri pornite de la el, marca personalităţii sale.


Vertij

Întreaga ediţie a Festivalului de Teatru din acest an a avut, în mare parte, un caracter dramatic, din păcate parcă prevestitor pentru ce a urmat în societatea noastră românească. Tema războiului din copleşitorul spectacol The War a fost probabil unul dintre vârfurile acestui festival. Tot liniei dramatice, s-a încadrat şi spectacolul VERTIJ, dar un dramatism al vieţi intime, al relaţiilor interumane deteriorate de o boală cruntă, Alzheimer. Şi totul a pornit nu de la generalităţi ci de la experienţa proprie a celui care a conceput spectacolul, autorul textului şi al regiei, Mihai Măniuţiu. El ne vorbeşte despre propria sa mamă, care deşi este încă lângă el, l-a pierdut de fapt, şi s-a pierdut de lume. Montând spectacolul la Teatrul „Aureliu Manea” din Turda, regizorul a apelat nu la arta cuvintelor ci la arta mişcării, la arta a două coregrafe, Vava Ştefănescu şi Andrea Gavriliu. A încercat cu ajutorul lor să vorbească despre corpul scindat, dedublat al mamei sale, scindare multiplicată apoi şi prin mişcările a trei actriţe ale Teatrului din Turda, Flavia Giurgiu, Alexandra Duşa şi Bianca Pintea. Interpreţii au fost secondaţi cu fidelitate de cadrul scenografic gândit de Adrian Damian şi de muzica originală şi remixurile compuse de Şerban Ursachi, ambele minimaliste ca mijloace de expresie şi maximaliste ca putere de evocare a unei lumi dureros de altfel decât cea aevea. Dar greul evocării a stat în arta celor două coregrafe, care au reuşit o performanţă greu de atins, şi pe care totuşi o realizează: să dai formă imponderabilului, să creionezi cu închipuirea o lume fără conture ferme. Urmăresc de mulţi ani creaţiile Vavei Ştefănescu şi păstrez în amintire imaginile de o sugestivă adâncime spirituală, din Uitarea lui George Banu sau din Julieta lui Viski András. Ceea ce a realizat însă acum, atinge un grad de complexitate şi de fineţe interpretativă care reprezintă un vârf al artei sale. Impulsuri sau direcţii de mişcare care pornesc spre nu se ştie ce şi ajung nu se ştie unde, ducând către nicăieri. Deosebit de interesantă este şi cuplarea mişcărilor sale cu cele ale Andreii Gavriliu, căci cele două coregrafe sunt personalităţi plastice diferite şi uneori aceeaşi mişcare are nuanţe cu totul aparte la fiecare dintre ele, ceea ce pune de fapt în valoare ideea regizorului de scindare a aceleiaşi persoane, care nu mai este ea însăşi. Aria scindării este bine susţinută şi de mişcarea celor trei actriţe, integrate fără fisură demersului de ansamblu. Iar finalul atât de simplu şi atât de limpede, evocă tot mai marea îndepărtare a acelei fiinţe dublate, de toată concreteţ ea lumii şi înălţarea ei (a lor) spre nu se ştie unde, pe un grătar care se pierde parcă în nori. Vocea lui Marcel Iureş, dă glas şi ea simplu, sobru cuvintelor lui Măniuţiu, vibrând în suflete nu prin patetism, ci prin durerea pe care o cuprind. Un spectacol fără putinţa unor termene de comparaţie. Un spectacol unicat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara