Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Dansul contemporan francez din nou la Bucureşti de Liana Tugearu

După răsfăţul din anii 1991 - 1992, când ne-au vizitat, în suită, opt companii de dans contemporan francez - prezenţa lor pe scenele noaste având repercusiuni notabile asupra dansului românesc - Institutul Francez din Bucureşti ne-a mai dat prilejul, din când în când, să venim în contact cu unii creatori reprezentativi ai acestui gen de dans, care, de mai bine de treizeci de ani, ocupă un loc deosebit de important în arta şi cultura franceză. În a doua jumătate a lunii aprilie, aceeaşi instituţie a adus, la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, alte trei companii de dans francez, care, în trei zile succesive, au dat câte două spectacole fiecare. Din păcat, am putut vedea numai două companii, în cea de a treia zi spectacolul francezilor suprapunându-se cu singura premieră din acest an a Baletului Operei Naţionale Bucureşti.
Cu acest prilej, în două zile succesive, am văzut, în sfârşit, din nou, dans, la Centul Naţional al Dansului Bucuresti, unde, în producţiile locale bate, cel mai adesea, un puternic vânt de uscăciune a mişcării cu valoare artistică. Prima producţie aparţinea Centrului Coregrafic Naţional din Caen/Basse-Normandie. Spectacolul express 2 temps, se întorcea într-adevăr în timp, la prima piesă care i-a lansat pe cei doi coregrafi, Héla Fattoumi şi Eric Lamoureux, autori şi ai acestei lucrări recente, create de ei în 2008. Cei doi creatori s-au întâlnit mai de mult şi lucrează împreună din 1990, o longevitate a unei colaborări de neîntâlnit în România. Alt lucru care îi diferenţiază de dansatorii români este şi menţionarea rădăcinilor artistice, şi anume Eric Lamoureaux îşi trage seva creativă din întâlnirea anterioară cu alţi coregrafi de dans contemporan, cei mai mulţi cunoscuţi şi nouă pentru că au dat spectacole şi la Bucureşti - Georges Appaix, Joëlle Bouvier, Régis Obadia. În fine, deosebirea esenţială este că trupa lor mixtă etnic - cum sunt mai toate companiile de dans de astăzi - dansează intens, având o mişcare uneori fluidă, alteori frânt unghiulară. Pe muzica aparţinând tot lui Eric Lamoureaux, cei patru interpreţi, Loren Palmer, Philippe Rouair, Eva Vandest şi Moustapha Ziane, au făcut să transpară în mişcarea lor aşteptarea dar şi întâlnirea, în evoluţii individuale dar şi în evoluţii în doi, într-o plastică când calm sculpturală, când dinamică.
O notă cu totul aparte a adus pe scenă cea de a doua companie franceză, Compania ONNO, şi coregraful ei Herman Diephuis, născut în Olanda, dar lucrând în Franţa, cu unii coregrafi cunoscuţi de asemenea nouă, precum Mathilde Monnier, Jérôme Bel şi Xavier le Roy, care au fost în România - cu Mathilde Monnier continuând să colaboreze şi în prezent. Din 2004 Herman Diephuis are propria companie de dans, iar principala sa sursă de inspiraţie este un muzeu imaginar, care pleacă de la cultura clasică până la cea pop, contemporană. Piesa prezentată la Bucureşti, D'apres J.C., este inspirată din viaţa şi patimile lui Iisus, aşa cum au fost ele reprezentate în pictura şi sculptura Renaşterii şi Barocului. Ca un fidel reprezentant al societăţii secularizate occidentale, coregraful şi-a încheiat periplul imagistic cu moartea lui Hristos, fără Învierea lui. Desigur, nu putem discuta despre ceea ce nu şi-a propus coregraful, semnalând doar integrarea sa în ambientul epocii şi locului, ci doar despre ceea ce şi-a propus să evoce. Şi, în această privinţă, realizarea sa este remarcabilă. Pe un colaj din muzică de Johann Sebastian Bach, interpreţii săi, Julien Gallée-Ferré şi Claire Haenni, au readus în memoria noastră vizuală o serie de momente de o mare candoare, proprii copilăriei, precum şi, ulterior, altele de un intens dramatism, de fiecare dată cu mijloace extrem de simple dar de o mare putere de evocare a atmosferei. Voi semnala doar câteva, precum momentul flagelării, în care, pentru câteva clipe, corpul Maicii se preface în stâlp al infamiei sau cel mai impresionant moment, ca realizare plastică, cel în care Fiul poartă, pe spinarea îndoită, o cruce închipuită de acelaşi corp al Maicii, drept ca un stâlp, dar cu un braţ desfăcut la nouăzeci de grade, ca o cruce. Doar în câteva momente, cei doi interpreţi au fost însoţiţi de o serie de alte personaje, în hainele de stradă ale zilelor noastre, ceea ce nu supăra deloc, subliniind eternitatea temelor, atunci când se sugerau scene de grup, ca Răstignirea sau Plângerea - fie
într-o manieră echilibrată proprie Renaşterii, fie în compoziţii mai agitate, dispuse pe diagonală, tipic Baroce. Nu memoria culturală a fost impresionantă însă în spectacol, ci capacitatea de invenţie coregrafică, marca oricărui creator de valoare.
Vânt benefic de imaginaţie coregrafică a suflat, dinspre dansul contemporan francez, prin sălile Centrului Naţional al Dansului Bucureşti. Oare va avea din nou ecou, ca la începutul anilor '90?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara