Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Dansînd cu Derrida de Alexandru Matei

Peter Sloterdijk, Derrida, un egiptean,
Humanitas, 2012,
traducere Corina Bernic, 88 p.

Hitul celor de la The Bangles e primul titul care-mi trece prin cap în legătură cu Derrida, egipteanul, textul prin care Peter Sloterdijk se desparte de Derrida, algerianul, într-un fel propriu: în urma unei excursii, comprimate, de la originea la capătul metafizicii occidentale. E un racursi de highlight-uri ale unuia dintre cele mai ciudate, pretenţioase şi respinse bibliografii contemporane. Un racursiu în mers, un dans despre care cei care interpretează Like an Egyptian spun că e „dansul nisipului” – adică a ceea ce rămîne, în urma „deconstrucţiei” făcute de istorie, din piramidă. Textul lui Sloterdijk este unul despre piramidă şi despre ce ascunde ea, despre avatarurile piramidei ca adăpost al Sacrului, despre piramidă ca semn, astăzi, al morţii spiritului, împăiat şi expus la muzeu (piramida de la Luvru). Un text de vacanţă, dar nu a gîndirii.
Poate cel mai cunoscut filozof german în viaţă, Peter Sloterdijk nu s-a dat în lături de la o evoluţie de public character, care presupune anumite constrîngeri, dar aduce altminteri imagine, prestigiu şi, probabil, mulţi bani. În Europa, Sloterdijk apare sub alura unui Heidegger postmodern, ludic, în gîndirea căruia fac joncţiunea atît fenomenologia hermeneutică a secolului trecut, cît şi o amplă meditaţie asupra mediului prin care cultura se transmite, se pierde, se emite şi se recepţionează. Sloterdijk ştie de la bun început că scrisul nu mai este decît o tehnică de înmagazinare şi transmitere de cunoaştere, iar hîrtia doar un suport printre altele. Aerul, spaţiul terestru sau cosmic, imaginaţia noastră, iubirea, formele şi mobilitatea lor înseamnă tot atîtea medii care fac posbilă mişcarea. Toată această mediologie filozofică, inventată (şi) de Sloterdijk şi transformată de el în mijloc euristic, se dezlănţuie în cea mai importantă lucrare a sa, Sfere (care, curios, lipseşte din notiţa de prezentare a autorului de pe pagina de gardă). Prezenţa mediatică intensă a filozofului se poate astfel justifica: cum să nu apară, să nu publice şi să nu vorbească des în media un filozof al mediilor?
Tot de aici trebuie pornit în lectura acestui (al cîtelea?) opuscul sloterdijkian care, departe de a-i aduce un omagiu academic lui Jacques Derrida, îl aşază într-o filiaţie mediologică nobilă. Desigur, alegerea lui Derrida e semnificativă, pentru că inventatorul „deconstrucţiei”, decedat în 2004 şi înmormîntat în îndepărtata banlieue pariziană Ris Orangis, a fost constant dezavuat de Jurgen Habermas şi de continuatorii Şcolii de la Frankfurt, cu care Sloterdijk se află în dispută de la bun începutul carierei sale. Socotit la un moment dat un gînditor fascist, Derrida n-a avut mare succes în Germania filozofică, şi tocmai pe această notorietate negativă se bazează Sloterdijk în publicarea acestui text. Cele şapte capitole ale volumului poartă titluri de tipul „Xulescu şi Derrida”, începînd cu Niklas Luhmann (într-un fel de preambul) şi terminînd cu Boris Groys (Luhmann nu e deloc tradus în româneşte, din păcate, iar Groys, puţin). Ele spun o poveste pe firul căreia, constată cititorul, Derrida va fi făcut echilibristică toată viaţa. Sloterdijk ni-l arată, retrospectiv, pe funambul, fără să se abţină însă de la propriile giumbuşlucuri – făcute cumva în oglindă, parte şi ele din nonconformistul omagiu adus teoreticianului francez.
Începutul poveştii se află la Freud şi la textul său despre „Bărbatul Moise” care, presupus egiptean, îşi dă seama că nu are nicio şansă să-şi pună în practică, acolo, credinţa monoteistă a lui Aton-Soarele şi se aliază cu poporul sclav al iudeilor pentru a-i scoate din Egipt şi a-i învăţa pe ei noua religie. Îi deprinde cu rigorile monoteismului şi îi transformă în „heteroegipteni”, punînd pentru prima oară problema instabilităţii „spiritului” şi a lui „Unu”: eu sau celălalt? Legenda continuă cu Iosif şi fraţii săi, romanul mannian în care cel mai iubit fiu al lui Iacob, Iosif, e vîndut unor negustori de sclavi şi ajunge iar în Egipt (Sloterdijk ne pune în gardă asupra inversiunii cronologice pe care o operează pentru a păstra logica naraţiunii teoretice, căci povestea lui Iosif e anterioară Exodului). În Egipt, Iosif devine interpretul acreditat al viselor faraonului, transformîndu-şi astfel ghinionul în noroc şi aducînd pe scena gîndirii chestiunea foarte contemporană (nouă) a contingenţei, dar şi pe cea a străinului singur capabil să descifreze ceea ce, devenind familiar, e ocultat: Iosif, un străin, descifrează semnele care egiptenilor le sînt invizibile. Toată această primă etapă a poveştii lui Sloterdijk se leagă de două momente esenţiale ale gîndirii lui Derrida: „inventarea” diferanţei, acel decalaj dintre semnificantul şi semnificatul aflaţi mereu în mers şi noua practică a interpretării pe care o inaugurează, socotită de Sloterdijk un al „treilea val” al interpretării viselor, după cel psihanalitic şi după cel „hermeneutic mesianic” (unde îi plasează pe Ernest Bloch şi mai ales pe Walter Benjamin). Gîndirea metafizică ar fi mereu zădărnicită, şi deci imposibilă ca gîndire a adevărului, de faptul că obiectele gîndirii se află mereu în mişcare: ele sînt mereu altele în clipa chiar în care încercăm să le fixăm, ne mint mereu pe noi şi se mint şi pe ele.
De aici încolo, povestea intră pe un drum secundar, pentru a ieşi triumfătoare la şosea ceva mai încolo. Franz Borkenau apare intercalat între marile nume cu care Derrida e asociat, pentru o idee interesantă: istoria ar fi de fapt o împletire a două naraţiuni imaginare, a culturilor care acceptă moartea şi se angajează în viaţă, şi a culturilor care o refuză şi presupun mereu nemurirea. Astfel, modernitatea şi Antichitatea fac parte din aceeaşi paradigmă, despărţită de creştinism şi precedată de Egipt, acestea din urmă fiind culturile obsedate de eternitate. Deconstrucţia ar deveni astfel un ghid de trecere, de la o cultură a nemuririi la una muritoare, dar un ghid scris înainte de trecere, pentru ce va să vină. Ideea deconstrucţiei ţine însă de ambele, şi de una şi de alta: e o încercare metafizică de a depăşi metafizica: un „heteroegiptean”, deci. Régis Debray este convocat apoi pentru intuiţia medializării lumii spiritului, odată cu inventarea scrierii. Scrierea devine mijlocul de transport al sacrului în lumea medievală. Dumnezeu a fost astfel recodat din piatră în papirus, şi apoi transportat în 2D, transformînd tot protocolul egiptean al imortalizării sacrului în obiect de muzeu. Scrierea devine astfel o tehnică de mobilizare a sacrului. Dar sacrul, devenind din imobil, mobil, începe astfel să se piardă. Închis în litera care nu rămîne, care se plimbă de-a lungul istoriei, îşi pierde din atributele iniţiale.
Capitolul cel mai lung – de înţeles, desigur – este cel dedicat lui „Hegel şi Derrida”. Acelui Hegel care anulează prin insistenţă obsesia păstrării spiritului de-a lungul unui şir indiferent de ipostaze încarnate ale lui. Sloterdijk decupează din Enciclopedia spiritului doar atît cît să facă să meargă povestea mai departe: piramida egipteană este un trup locuit de spirit, după cum litera este la rîndul ei lăcaş al spiritului. De aici începe de altfel odiseea modernă a misologiei, în măsura în care litera împiedică mereu ajungerea la sine a spiritului care o locuieşte. Toată povestea poate să pară pe cît de greu de urmărit pe atît de speculativă, dar geniul jurnalistic al autorului presară din loc în loc cîrlige pentru cititorul diletant. Povestea spiritului spusă de Hegel e zădărnicită de propriul limbaj, scrie filozoful de la Karlsruhe: „Chiar şi transformată în carte de buzunar, Fenomenologia spiritului tot rămîne ceva inert şi opac, ce îşi contrazice propriul conţinut.” Cercul ontoteologic nu se poate deci închide. Fantasma lui Hegel rămîne fantasmă, adevărul nu poate fi atins prin raţiune, adică prin logos. Derrida găseşte o singură cale să iasă din ea fără s-o sfîşie şi să o arunce la gunoi: refacerea drumului înapoi de la piramidă la literă, un fel de arheologie a scrierii (şi deci a culturii).
Aşa ajungem la memorie, ultimul şi cel mai important organ al inteligenţei în post-modernitate. Nu poţi „deconstrui” decît memorial. Sloterdijk ne aduce, în fine, în astăzi-ul nostru nostalgic care nu face altceva decît să se umple de ieri-ul traumatic sau extatic, să-l rescrie infinit şi sceptic, ştiind că adevărul a rămas un simplu efect de prezenţă al travaliului memoriei. De aceea, periplul său filozofic se termină cu Boris Groys, cel pentru care important rămîne acel „hot spot” dinăuntrul piramidei, camera mortuară unde se află mumia – spiritul conservat –, care poate fi reconstruită aiurea, în orice muzeu al lumii, conservată indefinit dar desacralizată astfel odată pentru totdeauna. Intrată în era muzeologiei, filozofia rămîne să tematizeze singurul concept rămas pentru a- şi putea continua drumul avatarelor sale: arhiva. La sfîrşit, Derrida apare ca un între-filozof, un Iosif al timpurilor noastre în care noi sîntem egiptenii, dar cînd exteriorul a dispărut şi o dată cu el a dispărut şi „originea” străinului. Ce e, nu-i aşa, un străin care nu vine „din altă parte”?


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara