Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Danse. Entre. Deux de Liana Tugearu

Cele două capitale culturale europene din acest an, Sibiul şi Luxemburgul, au marcat înfrăţirea lor artistică printr-un schimb inedit, petrecut între două companii de dans contemporan: UnitControl din Luxemburg şi Fundaţia DCM din România. Simbioza s-a petrecut prin colaborarea coregrafului luxemburghez Bernard Baumgarten cu doi dansatori români, Mihaela Dancs şi Adrian Stoian, şi a coregrafului român Cosmin Manolescu cu doi interpreţi din Luxemburg, Litsa Kiousi şi Camille Mutel. Proiectul, denumit Danse. Entre. Deux, a reunit într-adevăr două capitale culturale europene, două festivaluri, Danz Festival Lëtzeburg şi Sibiu Dans 2007, în cadrul cărora au fost prezentate piesele create ca urmare a acestei colaborări, tot doi fiind şi coregrafii implicaţi în proiect, precum şi interpreţii fiecărei lucrări. După ce piesele au avut premiera la Luxemburg în iunie şi la Sibiu în august, au ajuns în septembrie şi la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti,după care vor ajunge la Centrul de Cultură "George Apostu" din Bacău, unde începe să se contureze primul centru regional de dans contemporan de la noi. Acest din urmă fapt devine posibil, deoarece acest Centru şi-a deschis porţile dansului contemporan: acolo au avut deja loc câteva stagii de dans finalizate cu lucrări, unele de calitate, acolo începe să se formeze şi un public receptiv pentru noile forme de dans şi, fapt de negăsit niciunde în altă parte în România, se intenţionează şi construirea unei săli care să poată găzdui şi spectacole de dans contemporan. Iniţiativele locale sunt mult mai de dorit decât directivele venite de la centru, întrucât ele se nasc în chip natural.
Centrul Naţional al Dansului Bucureşti şi-a format de mai mult timp un public numeros, majoritar tânăr, dornic de noi experimente, public care umple întotdeauna orice sală a Centrului. La fel s-a întâmplat şi la cele două spectacole reunite sub genericul Danse. Entre. Deux. Primul, broken car, realizat de Bernard Baumgarten, ne-a adus într-o lume bine cunoscută, contemporană. Un cuplu aflat într-o maşină (Dacia) rămasă în pană, lângă o casă părăsită, fără nici un fel de semn de viaţă în jur, se agită mai mult sau mai puţin în interiorul maşinii şi în jurul ei. Totul se vede, filmat, pe un mare ecran din fundal. Apoi, cei doi interpreţi apar şi pe viu, rămânând pentru tot restul spectacolului într-un dialog de mişcare cu imaginea lor filmată. Subiectul interesant prin actualitate, mijloacele de realizare interesante şi ele, iar interpreţii români, Mihaela Dancs şi Adrian Stoian, remarcabili şi ei prin plasticitatea mişcărilor. Pe lângă cuplajul între mişcarea filmată şi cea scenică, tot atât de expresiv pusă în valoare este şi relaţia între desenul corpului viu şi umbra lui mult mărită, proiectată şi ea pe ecran, ca un al treilea plan de mişcare în interferenţă cu celelalte două. Deci toate mijloacele folosite sunt ingenioase, chiar dacă nu inedite, şi materialul uman al corpurilor interpreţilor de calitate. Dezastrul pentru noi toţi constă în conţinut. Dincolo de uşoare tente de umor, dominantă este nota de plictis a celor doi interpreţi, specifică fiinţelor complet goale pe dinăuntru, plictis care nu se poate umple cu câteva nuanţe senzuale pe care le implică relaţia lor, ci numai cu multă, abundentă violenţă. Isterizat de golul din ei şi de cel din jur, el îşi caută o compensaţie în mişcări agitate, repetitive, iar ea, tot timpul mai dură în manifestări, ajunge la un gest aparent eliberator, omorându-şi în final partenerul. Parcă vedeam, mai ales către final, un film prost american, de mare succes însă şi cât se poate de realist. Sărmana noastră lume, atât de golită de substanţă, care în toate împrejurările şi în toate domeniile, de la artă la sport, nu îşi găseşte mulţumirea compensatorie decât în descărcări violente!
Dreams land, cea de a doua piesă a serii, realizată de Cosmin Manolescu, ne-a invitat să păşim, mai întâi legaţi la ochi şi conduşi de mână, într-un spaţiu pe care l-am perceput mai întâi auditiv şi apoi vizual, când ne-am dat jos de pe ochi eşarfa cu care fusesem legaţi. Sunete senine, primăvăratice, ciripitul unor păsări au însoţit primele imagini de vis ale unei naiade goale, învăluită în nori de ceaţă. Apoi, ca în orice vis, acest spaţiu ciudat s-a populat şi cu alte personaje stranii. Au urmat vise în care interpreţii purtau costume baroce, bizare, ca într-un coşmar, şi vise erotice, interpretate succesiv sau concomitent de Litsa Kiousi şi Camille Mutel. Astfel, la un moment dat, un corp gol, întins pe o velinţă de culoarea ierbii, corp străjuit de câteva măşti, a avut o desfăşurare a mişcărilor de o poetică senzualitate, aceasta fiind secvenţa onirică cu cea mai preţioasă plasticitate. Suita de momente desfăşurate în această ţară a viselor a avut şi faze mai puţin inspirate şi s-a resimţit şi lipsa unui legato între părţi. Cosmin Manolescu a folosit şi o tehnică pe care am întâlnit-o, în ultimii ani, la mai mulţi coregrafi străini de dans contemporan, aceea de a implica toţi spectatorii sau o parte a lor în desfăşurarea acţiunii scenice, dorind să creeze astfel o legătură în plus între interpreţi şi public. Impactul dorit a fost însă în mică măsură realizat, cel puţin la Bucureşti, iar impresia integrală asupra piesei coregrafice a căpătat, din cauza acestor intervale de parteneriat cu publicul, un aer de diluare a coeziunii curgerii sale.
Aceste două compoziţii coregrafice, incitante atât în planul tematicii, cât şi în cel al mijloacelor scenice folosite, au demonstrat, odată în plus, universalitatea limbajului coregrafic, comparabil doar cu cel al muzicii, limbaj care permite coabitări creative între artiştii din toate colţurile lumii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara