Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Dans la Odeon de Liana Tugearu

Ultimul gest de mare generozitate făcut de dansatorul şi coregraful Răzvan Mazilu pentru arta dansului şi artiştii care îi dau viaţă, a fost acela de a deschide larg porţile Sălii Studio a Teatrului Odeon pentru cei mai tineri coregrafi de dans contemporan de la noi, în plin proces de afirmare.

Şi nu sub forma unui spectacol singular, ci prin inaugurarea unei stagiuni întregi, în cadrul programului DANS LA ODEON.
Primii patru coregrafi pe care i-am putut urmări au fost o adevărată surpriză, căci sunt, într-adevăr, personalităţi distincte, situate, desigur, pe trepte diferite într-o imaginară scară valorică. Dar, oricum, apariţia lor a lărgit, o dată în plus, zona dansului contemporan românesc, deschis continuu către noi forme de expresie corporală.
Pe Vlad Merariu l-am întâlnit iniţial în calitate de coregraf al pasajelor de dans pe care le-a conceput pentru Răzvan Mazilu, la spectacolul REQUIEM: Nu ştii nimic despre mine, de la sfârşitul anului trecut. Ulterior, l-am reîntâlnit în calitate de curator al programului CARTIERUL DE DANS, iniţiat de Asociaţia Secţia de Coregrafie, creată de el împreună cu Simona Deaconescu şi cu Sandra Mavhima, în această primăvară. De astă dată ne-a invitat la un spectacol întreg iniţiat de el, High Park Address, în care au dansat Galina Bobeicu, Sebastian Ciocan, Simona Deaconescu, Irina Strungăreanu, Andreea Anghel, Andrea Belu, Oana Botez şi Daniela Hasiade. Vlad Merariu declară că s-a lepădat de poveste, de un scenariu. Nu e primul şi nici singurul coregraf de dans contemporan care face acest lucru. În orice compoziţie coregrafică ne putem bucura de ţesătura coregrafică în sine, dincolo de orice istorie, aşa cum ne bucurăm de compoziţia cromatică a unui tablou abstract. De fapt, subiectul, tema nici nu scade şi nici nu creşte valoarea unei opere, ci doar felul în care este realizată. Titlul permitea o mare libertate, căci într-un parc fiecare se plimbă în felul său. Dar au existat câteva elemente de blocaj. În primul rând muzica, de genul celei auzite într- o discotecă, reglată la o intensitate pur şi simplu asurzitoare, până la nivelul provocării unei dureri fizice. Sub presiunea ei am urmărit cu greu mişcările dansatorilor, sub care nu puteam identifica nu o poveste, ci o structură coregrafică sau o corespondenţă cu muzica, dacă nu un conţinut de idei. Când creezi mişcare pe un fond muzical trebuie să interpretezi muzica, nu doar ritmul ei.
Mult mai bogat a fost spectacolul Nostalgia conceput de Daniela Hasiade. Personajelor sale, interpretate de Florin Munteanu, Simona Deaconescu, Cristina Osolos, Alina Petrică Idris Clate, Silviu Mititelu, Simona Mandache şi coregrafa însăşi, au evocat eterne poveşti de dragoste, consumate cândva în trecut, în care iubirea fusese primită sau respinsă, împărtăşită sau dăruită altcuiva. Coregrafa a reliefat o serie întreagă de stări declanşate de toate aceste retrăiri. Un element de prim rang în peisajul coregrafic a fost relaţia tuturor personajelor cu obiectele din jur – mese şi scaune – folosite nu ca elemente de decor, ci integrate în dans, ca partenere în jocul scenic. Interpretările au fost adecvate fiecărei stări, vocabularul fiind însă, pe alocuri, desuet.
Lucrarea lui Tünde Baczó, Dar cu pianistul cine dansează?, a fost cea mai apropiată de linia dansului contemporan, deşi titlul piesei nu a făcut-o pe autoare să îl integreze în desfăşurarea coregrafică şi pe pianistul Tibor Cári, care i-a secondat muzical pe cei doi interpreţi în tot timpul spectacolului. Duetul acestora a fost realizat de coregrafă şi de Alin State, un actor, foarte bun dansator de dans contemporan, care s-a înscris perfect în linia gândită de coregrafă, mai bun chiar decât aceasta. Uneori este greu să fii de aceeaşi valoare atât ca dansator cât şi ca inventator de mişcare. Lucrarea lui Tünde Baczó a fost o propunere care nu numai bucura ochiul, dar invita şi la reflecţie.
În fine, Hail Love a fost o piesă în care coregrafa şi dansatoarea Galea Bobeică şi-a onorat în egală măsură cele două profesiuni, dansând şi compunând pentru ceilalţi partituri coregrafice la fel de reuşite. Firul principal al poveştii se derulează între trei oameni, prinşi în teroarea războiului, război care se infiltrează şi în relaţiile dintre ei. Conceput inteligent, scenariul a ocolit formula simplistă cu personaje exclusiv negative şi altele pozitive, relaţiile dintre cei trei fiind un amestec de bine şi de rău, aşa cum se petrec lucrurile, cel mai adesea, şi în viaţa noastră, a tuturor. Dar greutatea piesei a stat în construcţiile coregrafice ingenioase care defineau relaţiile interpretei feminine, Galea Bobeicu, cu cei doi parteneri ai ei, Ştefan Lupu şi Bogdan Iacob, un neamţ şi un evreu. Tot atât de bune au fost şi evoluţiile celorlalţi interpreţi, Tudor Răzvan Morar, Vasile Marius Revnic, Lorand Erano Petruşka, Marian Olteanu şi Vlad Bunescu, uneori evoluţii de sine stătătoare, alteori ca un fel de fundal viu pentru duetul soliştilor. În aceste din urmă situaţii, coregrafa s-a dovedit şi o bună cunoscătoare a unor paşi populari, integraţi subtil în structurile coregrafice. Doar scenele de bătaie între bărbaţi au avut un aer uşor retro. Dar dacă a existat un personaj cu o interpretare de excepţie, acela a fost actorul devenit un dansator de dans contemporan de o mare valoare, Ştefan Lupu, pe care l-am mai urmărit şi în creaţiile lui Arcadie Rusu şi Andreea Novac, de fiecare dată cu aceeaşi bucurie. Prezenţa sa a constituit un focar de energie creatoare şi pentru toţi ceilalţi interpreţi.
Dincolo de diversitatea opţiunilor stilistice, şi de provenienţa iniţială a acestor creatori – Tünde Baczó vine din Transilvania, iar Galea Bobeicu din Republica Moldova, fiecare lucrând mai întâi în locurile respective – toţi patru sunt absolvenţi UNATC, secţia de Coregrafie şi creaţiile lor sunt producţii UNATC, intrate acum în sfera largă a dansului contemporan de la noi. Afirmarea celor patru tineri coregrafi, pe lângă valoarea lor individuală, este o mărturie, implicită, a valorii învăţământului coregrafic universitar din Bucureşti şi a profesorilor acestuia, iar iniţiativa deschiderii programului DANS LA ODEON, o binevenită gură de oxigen pentru dansul contemporan, încă în mare suferinţă în ceea ce priveşte spaţiul scenic, absolut necesar afirmării sale. În plus, locul este cât se poate de potrivit, căci Teatrul Odeon are un public familiarizat de ani buni cu dansul, datorită feluritelor genuri de spectacole concepute aici de Răzvan Mazilu.
Şi, văzând mulţimea de actori care, în ultimii ani, s-au convertit la dans, ne permitem şi o mică glumă: s-ar pă- rea că, în prezent, cei mai buni dansatori de dans contemporan sunt actorii.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara