Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Dans şi experiment de Liana Tugearu


Decişi să se ia la trântă cu efemeritatea lor instituţională, cum chiar ei declară, Mihai Mihalcea şi Vava Ştefănescu, directorii Centrului Naţional al Dansului Bucureşti (CNDB), au deschis stagiunea 2009-2010 cu o manifestare artistică de anvergură: Platforma Dansului Contemporan, care a însumat douăzeci de spectacole, produse sau coproduse de CNDB în ultima perioadă. Întru totul potrivit cu situaţia lor actuală, motto-ul ales pentru această Platformă, "Băi efemerule!" pleacă de la un desen al lui Dan Perjovschi, creionat de acesta pe unul dintre pereţii Centrului, care ar urma să fie dărâmat, ca urmare a transformărilor pe care le va suferi actuala clădire a Teatrului Naţional Bucureşti, unde funcţionează în prezent CNDB. Şi, într-adevăr, vulnerabilitatea dansului contemporan din România este de-a dreptul descurajantă. În ultimii ani au fost desfiinţate, pe rând, singurele două companii de stat, de dans contemporan din România, Orion şi Contemp, iar soarta Centrului Naţional al Dansului se află sub un mare semn de întrebare.

Platforma Dansului Contemporan este nu numai un prilej de prezentare internă a producţiilor celor mai tineri creatori ai acestui gen de la noi, ci şi posibilitatea de a face vizibile aceste producţii pe plan internaţional, deoarece la aceste Platforme sunt invitaţi directori de teatre şi de festivaluri din întreaga lume, care pot selecta spectacole pentru stagiunile şi festivalurile pe care le organizează în ţările din care provin. În acest fel, Platformele devin şi campanii de imagine pentru ţara care le organizează. Anul acesta au fost prezenţi la Bucureşti 17 directori de programe din Norvegia, Franţa, Estonia, Polonia, Germania, Elveţia şi Austria.

Într-o lună atât de încărcată de evenimente artistice precum luna septembrie a acestui an, am reuşit să văd totuşi o bună parte dintre spectacolele Platformei Dansului Contemporan, unele deja cunoscute şi consemnate în paginile acestei reviste, altele în premieră sau avanpremieră, asupra acestora din urmă oprindu-mă cu precădere. Oricum însă, înmănunchiate astfel în cadrul aceleiaşi Platforme, ele au conturat o imagine de ansamblu a tendinţelor din mişcarea noastră actuală de dans contemporan. Dansul conceptual, numit adesea şi nondans, rămâne o direcţie precumpănitoare a acestor producţii, chiar dacă nu toate se subsumează acestei orientări. Experimentalismul este oricum semnul sub care se plasează aproape toate creaţiile şi, plimbându-mi privirea pe fotografiile înrămate din holul prin care se intră la Sala Rondă, în aşteptarea începerii spectacolelor, mi-am dat seama cât de înrudite sunt mai toate creaţiile de dans contemporan de astăzi cu spiritul contestatar al dadaismului şi su­pra­realismului susţinut de revistele "unu", "Punct", "Integral", "Alge" a căror pagină de titlu apare în fotografiile de pe pereţii holului. Astfel, ambientul holului, gândit ca intrare spre un alt loc care evocă acele timpuri, şi anume către Lăptăria lui Enache, devine întâmplător şi un prolog pentru multe dintre spectacolele Centrului Dansului. Şi dacă luăm în considerare şi mini manifestul aşa-numitei Cooperative Performative, proiect care a făcut parte şi el din actuala Platformă, ne apropiem şi mai mult de tendinţa proprie acelor mişcări moderniste de a pulveriza toate formele existente şi de a îndrăgi hazardul. Finalul manifestului sună elocvent şi prin conţinut, şi prin punctuaţie în acest sens, arătându-ne cum Cooperativa Performativă Ťdezvoltă noi metode de colaborare care încurajează dezacordul, încăpăţânarea şi chiar refuzul. Să înceapă revoluţia! de la original, personal creativ spre colaborare, open source şi anarhieť. Alături de anarhie, îndemnul colectivist din acest text ne reaminteşte şi de direcţia extremistă, de stânga sau de dreapta, spre care au virat mai toţi moderniştii dintre cele două războaie mondiale, aspirînd către o libertate absolută, dar aservindu-se ulterior unor ideologi, până ce dictaturile de toate culorile le-au închis gura.

Când un creator este însă de certă valoare, sare dincolo de orice cadru programatic, şi astfel de situaţii nu au lipsit din suita de spectacole prezentate în cadrul Platformei. Începutul, reprezentat de Stage Phychosis, piesă concepută şi interpretată de Carmen Coţofană, a fost un astfel de caz. Ca o paranteză se poate remarca că cei mai mulţi dintre creatorii de dans contemporan îşi concep şi îşi interpretează singuri lucrările. Scenele de grup sunt rare, arareori un coregraf compunând şi pentru alţii. Individualităţi distincte, chiar când se asociază sub acelaşi stindard, evoluează fiecare singur, precum în cazul seriei de producţii încorporate în Cooperativa Performativă, ceea ce, în cazul acestora, le contrazice parţial conţinutul cooperatist al declaraţiilor. Dar revenind la solo-ul lui Carmen Coţofană, acesta este o compoziţie foarte bine gândită, alcătuită dintr-o succesiune de secvenţe, dezvoltate treptat, prin mişcare, dar şi prin sunete capabile să sugereze imagini, cu o gamă largă de expresie de la humor la dramatismul cel mai dur al unui urlet prelungit, pentru ca spre final să se adauge acestui discurs şi câteva cuvinte cheie pentru o existenţă, cuvinte abia şoptite. Corpul integral îmbrăcat în negru, inclusiv capul, cu excepţia feţei, vopsită ca o mască, mai lăsa vizibile doar palmele şi labele picioarelor, aceste trei suprafeţe deschise la culoare părând uneori a pluti independente prin spa­ţiu. Dansatoarea se ivea la început din întuneric, devenind vizibilă treptat. În momentele de maximă lumină scenică se conturau şi mişcările generale ale întregului corp, în pofida costumului negru, pentru ca în final corpul să reintre în neantul întunericului. Pe lângă valoarea în sine a plasticii sale corporale, indispensabilă ca instrument de creaţie pentru un interpret, remarcabil este şi saltul către maturitate artistică al coregrafei. Pe scurt, o piesă împlinită.

O altă trăsătură proprie actualului moment creativ, întâlnită în mai multe dintre piesele prezentate, este jocul cu obiectele, uneori bine integrate în compoziţie, alteori rămânând doar o propunere fără acoperire. în ultima categorie se încadrează piesa Anei Cătălina Gubandru, intitulată I Don't Know, I've Never Been Here Before, în care aceasta desfăşoară pe scenă un ghem de aţă, dând astfel naştere unei reţele comparabile, să zicem, unei plase de păianjen. Am căpătat o mare admiraţie pentru această fragilă insectă, după ce am primit un e-mail care urmărea felul cum îşi construieşte pânza, în admirabile simetrii stelare. Desigur simetriile nu se mai poartă astăzi, iar reţeaua se năştea oricum haotic, la întâmplare, în piesa discutată, devenind, pe măsură ce se crea, un loc unde, aşa cum spunea şi titlul, coregrafa nu mai fusese nicidată. Ar fi fost interesant, însă, ca în acel loc să prindă contur o piesă coregrafică adaptată lui. Dar spaţiul, odată configurat, nu mai folosea la nimic. Cu desenarea acestei reţele se încheia totul, mişcarea cerută de însăilarea ei fiind un mers civil, către dreapta sau stânga scenei. Cu totul altfel a arătat joaca Ioanei Popovici, cu mai multe obiecte, în Work in Regress. Formată şi făcând spectacole iniţial în România, Ioana Popovici s-a integrat în prezent dansului contemporan de la Praga. Pentru lucrarea ei, tot un solo, interpretat de coregrafă, a conceput însă un anume gen de mişcare şi a reuşit să creeze atmosferă, dând fiecărui gest o greutate anume, care apropia compoziţia ei de încărcătura gestică a unui ritual. Din plin s-au jucat cu tot felul de obiecte şi Maria Baroncea, în Fantasy Show Made Out of Trash şi Iuliana Stoianescu în Out of Love for This Beautiful Title, ambele piese făcând parte din proiectul mai larg Cooperativa Performativă. Cele două lucrări sunt asemănătoare ca propunere, dar diferite datorită caracteristicilor specifice fiecărei persoane, căci fiecare interpretă s-a jucat de fapt pe ea însăşi, investind mult din propria personalitate. În ambele cazuri era un fel de joacă cu aparatura scenică, convertită în partener. În cazul Mariei Baroncea, fiinţa ei delicat filiformă manevra obiectele şi dansa apoi printre ele, pe o muzică contrastantă cu imaginea sau concordantă cu ea, spunând, într-un fel plin de poezie, povestea legăturii noastre cu tot felul de aparate, pe care uneori le manevrăm, dar alteori suntem dependenţi de ele. Într-un demers asemănător, dar nu identic, dinamic şi jucăuş cum este propria ei fire, ne-a spus o poveste asemănătoare şi Iuliana Stoianescu. Un alt solo, interpretat de cea care l-a creat, a fost şi lucrarea Alexandrei Pirici, Activitate Extraterestă, care a mizat pe caracterul contrastant dintre două personaje, ambele interpretate de ea, unul situat în registrul cazon, cel al extraterestrului, cu un singur mare ochi în frunte, şi celălalt încărcat de căldura carnală a propriei sale apariţii terestre.

Încă două solo-uri, fiecare valoros în felul lui, au mizat în primul rând pe expresivitatea mişcării. Despre Dance a Playful Body, creat de Andeea Novac pentru Istvan Teglas, am mai scris, apreciind în primul rând calitatea plastică a mişcării interpretului, cam prea jucăuş de astă dată, ceea ce nu ridică valoarea piesei. Celălalt solo, Lulu's Room, creat şi interpretat de Mihaela Dancs, a balansat între vorbire şi mişcare, aceasta din urmă fiind una foarte personală, discretă, concentrată în sine, ca un foarte fin filigran, fără largi desfăşurări spaţiale, adecvată subiecului, care vorbea despre vocile interioare care o locuiesc pe Lulu. În fine, alte două solo-uri s-au folosit şi de mişcare, şi de sunet, în proporţii diferite. Brynjar Bandlien, dansator norvegian integrat în bună măsură, de mai mulţi ani, peisajului nostru coregrafic, în cadrul piesei sale intitulată Dear Everbody a primit pe fiecare spectator în parte, cu cordialitate, învitându-l să-şi ocupe un loc, ne-a cântat apoi tuturor dintr-un mic instrument de suflat, a schiţat o serie de mişcări la sol, ţinând de registrul unui corp care se prăbuşeşte şi, în final, ne-a invitat să îl urmărim pe ferestră, el coborând în Piaţa Teatrului, unde a stat o vreme. Oricâtă disponibilitate ai avea pentru joacă şi relaţii destinse, asemenea Ťspectacoleť îţi oferă prea puţin, raportat la timpul pe care ţi-l fură. Dacă atmosfera este însă uşor apăsătoare şi plictisitoare prin monotonie, precum în cazul lucrării lui Eduard Gabia, cu titlul ei lung Fine Tuning Between Me and the Univers in a Black Box, în care interpretul jumă­tate din timp a ţopăit epuizant şi cealaltă jumătate a scos un fel de oftături vocale, chiar te apucă cea mai mare milă de timpul pe care l-ai pierdut. Doamne, şi ce pie­să bună realizase Eduard Gabia, nu de mult, în cadrul Am­prentei lui Cosmin Manolescu!

Despre problematica specială pe care o ridică piesa lui Ion Dumitrescu Ceea ce am convenit noi a fi ha­zard şi cea a lui Manuel Pelmuş, Preview, ambele situate în două extreme, poziţionate dincolo de orice fel de expresie prin mişcare, am scris pe larg în paginile României literare, rămânând să ne arate, în continuare, ce vor face după trecerea acestui prag. În fine, lăsând de-o parte cele câteva lucrări pe care sperăm să le putem vedea cu altă ocazie, amintim şi de piesele de grup, pomenind doar pe cele despre care am scris anterior, şi anume Cvartet pentru o lavalieră, concepută de Vava Ştefănescu şi interpretată de astă dată de Carmen Coţofană, Mihaela Dancs şi Mihai Mihalcea, Follow That Summer, creată şi interpretată de Rui Catalao, originar din Portugalia, Mihaela Dancs, Paul Dunca şi Iuliana Stoianescu şi Supersomethings, spectacol dedicat memoriei Gabrielei Tudor de Cosmin Manolescu, în coregrafia şi interpretarea realizate de Ana Cătălina Gubandru, Mădălina Dan, Paul Cimpoieru şi Cosmin Manolescu. Încă două piese de grup s-au integrat Platformei. Una dintre ele, Dedublare, concepută de Mădălina Dan şi interpretată de Carmen Coţofană, Paul Dunca, Florin Fluieraş şi Mădălina Dan, este o piesă satirică, în care cele patru personaje, un arici, o cioară, un măgar şi o oaie, ironizează clişee ale dansului contemporan, prin text şi prin mişcare, partitura lui Carmen Coţofană, ariciul, fiind cea mai consistentă. Şi, în fine, o piesă în care doar s-a dansat, James, în coregrafia lui Andreea Duţă şi Silvia Călin şi în interpretarea lor şi a lui Istva Teglas, era alcătuită dintr-o suită de momente, solo-uri, duete sau trio-uri, în care personajele încercau, fără a reuşi, să-şi armonizeze existenţele.

Platforma Dansului Contemporan din acest an a fost un adevărat maraton, care a scos în evidenţă configuraţia mişcării actuale a acestui gen, din ţara noastră, gen deosebit de dinamic, dar rămas dator, în mare măsură, propriei lui arte, arta mişcării ca mijloc de expresie artistică.