Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Dans contemporan de Liana Tugearu


De la sfârşitul primăverii şi până la începutul iernii, genul de dans contemporan din România nu ne-a dat răgazul să vegetăm. Ne-a încântat, ne-a nedumerit sau ne-a iritat, dar timp să ne lenevim spiritual nu ne-a lăsat, din luna mai şi până la sfârşitul lui noiembrie. în mai, Visele călătorului de pe Titanic, în iunie Terrains Fertiles I, în iulie, Explore Dance Festival, în august Şcoala de Dans în mediu rural, în septembrie pauză totuşi, pentru Festivalul ,George Enescu", unde stacheta a fost preluată de genul neoclasic, în octombrie Terrains Fertiles II, iar în noiembrie o adevărată avalanşă, căreia i-am făcut parţial faţă şi asupra căreia mă voi opri, cu precădere, în aceste rânduri. Nu înainte însă de a pomeni şi de Terrains Fertiles II, singura manifestare anterioară despre care nu am scris până acum, profund nemulţumită de faptul că dansul - sub forma lui cea mai larg înţeleasă, de mişcare expresivă - era sublim, dar lipsea cu desăvârşire, în lucrările lui Carmen Coţofană, Free M.E.S.H. şi Ion Dumitrescu Selfishism, întrezărindu-se totuşi în piesa Anei Cătălina Gubandru ...Above the Roof. în prima fază de lucru, care a fost una cu participare internaţională, în care s-a dansat mult şi felurit, această ultimă lucrare, prezentată în luna iunie la Muzeul de Artă Contemporană, fusese o compoziţie încărcată de o inefabilă poezie, acum izgonită, îngheţată, sărăcită, din foarte scurtele fragmente construite după sistemul minimalist. în Free M.E.S.H., ,realitatea din noi", cotropită de bombardamentul mediatic (temă admirabilă, rămasă însă simplă propunere), nu a prins viaţă, deşi coregrafa Carmen Coţofană reuşise altă dată să ne transmită încărcătura unei întregi lumi interioare, în calitate de interpretă, e drept în coregrafia lui Florin Fieroiu. Iar în ceea ce-l priveşte pe Ion Dumitrescu, care ne-a ţinut o prelegere stând în picioare şi apoi ne-a invitat să ascultăm muzică, când el se aşeza pe un scaun, trebuie să-i amintim că nu vine nimeni la teatru să asculte texte, decât în măsura în care ele se transformă în expresie teatrală. Ce să mai vorbim de titulatura de coregraf, pentru care nu are nici o acoperire.

Ca să mă reconfortez după acest spectacol coregrafic, în care coregrafia era lipsă la apel, m-am dus să asist la una dintre lecţiile de mişcare ţinute de Florin Fieroiu, la Centrul de Proiecte Culturale ArCuB, al Municipiului Bucureşti, cu dansatori, actori şi neprofesionişti. Şi astfel am păşit cu dreptul în luna noiembrie. Ştiam de mult că Florin Fieroiu, pe lângă un bun dansator şi coregraf, este şi un bun pedagog, lucru de care m-am convins încă o dată. Probabil din acest ultim motiv, Liceul de Coregrafie ,Floria Capsali" din Bucureşti l-a dat afară anul trecut din profesorat, bine ştiut fiind faptul că noi suntem maeştri în a ne tăia singuri craca de sub picioare. La sfârşitul cursului, care durase mai bine de trei ore, am stat puţin de vorbă cu participanţii. După interesul manifestat în lunga ,oră" de curs şi după bucuria exprimată când au aflat că lecţiile s-ar putea să se continue şi după luna deja consumată, mă convinsesem că undeva în Bucureşti o mână de oameni îşi consumau timpul şi energia de dragul mişcării. Desigur, bine ghidaţi. Dar vroiam să aud acest lucru de la ei. Şi mi-au vorbit despre plăcerea în sine a mişcării, a descătuşării propriilor energii şi despre convingerea că aceste lecţii le vor folosi ulterior pe scenă, fie ei dansatori sau actori. Dar cea mai impresionantă mărturie a venit de la cineva care nu avea de-a face cu scena şi care venise la curs pentru că avea probleme de comunicare cu cei din jurul ei, iar acest curs s-a dovedit a fi pentru ea unul terapeutic. în esenţă, profesorul invita pe fiecare să ia contact cu altcineva, fiind foarte atent la răspunsurile primite (prin mişcare desigur), în funcţie de care răspundea la rându-i. Mişcările nu erau deloc căutate estetic, dar, aşa cum le-am spus, ca privitor, ele căpătau adesea, fără voia lor, şi o valoare estetică.

A urmat apoi Festivalul Naţional de Teatru, în timpul căruia am luat parte la sărbătoarea Thaliei, opt seri la rând, constatând însă, cu bucurie, că nici Terpsichora nu lipsea de la festin. O bună parte dintre regizori lucrează astăzi cu un coregraf alături, actorii recuperând parcă ceea ce se pierde, într-o oarecare măsură, în chiar lumea dansului. Cunoşteam deja Portretul lui Dorian Gray, piesă asupra căreia m-am aplecat cu mult interes la vremea premierei şi în care Dragoş Golgoţiu nu numai că a apelat la Răzvan Mazilu în calitate de coregraf şi a introdus o serie de scene în care dansul era singurul mijloc de expresie al spectacolului, dar a încredinţat chiar rolul principal unui dansator, acelaşi Răzvan Mazilu. Urmărisem, de asemenea, mai multe spectacole în care regizorul Mihai Măniuţiu şi coregrafa Vava Ştefănescu colaboraseră excelent, dar Woyzeck-ul realizat de cei doi la Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca este de o valoare inestimabilă. Gândirea plastică a Vavei Ştefănescu a crescut constant de la un spectacol la altul, atingând valenţe impresionante în piesa mai sus pomenită. O altă performanţă a regizorului Mihai Măniuţiu constă în ceea ce a reuşit el să facă cu dansul şi cântecul popular românesc, pe care le-a ridicat la valoare universală în Electra, cu Teatrul ,Radu Stanca" din Sibiu, nivel puţin atins şi mijloc de expresie din ce în ce mai rar folosit de coregrafii români, care şi atunci când citează folclorul autohton o fac cel mai adesea persiflându-l.

Un alt coregraf prezent în Festival, care a colaborat la trei piese, este Florin Fieroiu. Am putut urmări doar Casa de pe graniţă, cu acelaşi Teatrul ,Radu Stanca" din Sibiu, în care, pe lângă gândirea regizorală a lui Tompa Gabor, contribuţia coregrafului Florin Fieroiu este atât de marcantă încât, în final, e greu să mai spui ce aparţine unuia şi ce celuilalt. în fine, m-am bucurat să regăsesc între numele coregrafilor de dans contemporan şi pe cel al Mălinei Andrei, care a colaborat cu regizorul Vlad Massaci la piesa Romanţioşii, dar din păcate nu am putut vedea şi acest spectacol.

Alături de cele spuse despre coregrafi, două piese văzute la Teatrul Naţional din Bucureşti, în cadrul aceluiaşi Festival, Gândirea şi Inimă de câine, pe lângă calitatea actorilor şi regizorilor implicaţi au mai dovedit şi faptul că, în clipa de faţă, teatrul românesc are un actor foarte talentat, cu o siluetă gracilă, care poate trece şi drept dansator, datorită unei plastici native, de o mare expresivitate - Marius Manole.

Dar dansul contemporan a fost reprezentat în luna noiembrie şi prin spectacole de-sine-stătătoare, derulate în cadrul unor proiecte internaţionale. Astfel, în Sala Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti s-a desfăşurat experimentul coregrafic Wish Card, la care au participat interpreţii americani Melisa Putz, Ju-Yeon Ryu (de origină coreeană) şi Eric Schoefer, iar din sfera dansului contemporan românesc Cosmin Manolescu. întregul proiect, care a cuprins şi un curs yoga condus de Melisa Putz şi un atelier de improvizaţie ţinut de Eric Schoefer, la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, a fost susţinut de Trust For Mutual Understanding, Dans Advance din Philadelphia şi Centrul Cultural al Ambasadei Statelor Unite ale Americii la Bucureşti. Pe linia unor experimente desfăşurate pe scenele bucureştene în ultimii doi ani, de artişti din Austria (Barbara Krauss) sau din Franţa (Astrid Toledo) şi Wish Card a fost un spectacol interactiv, spectatorii fiind implicaţi în experiment, dar numai la începutul lui. Fiecare spectator primea la intrare o bandă de pânză neagră, fiind invitat să se lege cu ea la ochi, la începutul spectacolului, după care nu i se mai dădea nici o indicaţie asupra momentului când o putea da jos. Decizia aparţinea fiecărui spectator, fapt pe care nu-l ştiam însă, şi, pe rând, în funcţie de nerăbdarea creată de sunetele auzite care te făceau să simţi că spectacolul începuse, te hotărai că vrei să îl şi vezi. Spectacolul propriu-zis era un mozaic de momente de dans şi de performace, în cadrul cărora, la un moment dat, Cosmin Manolescu ni s-a arătat nud, fiind apoi ,împodobit" de ceilalţi dansatori cu diverse benzi şi elemente portante, până a ieşit din scenă. Un mic şoc vizual care nu ne-a spus nimic. Ca imagine scenică, ,pădurea" de umbrele deschise, divers colorate, aşezate pe podea şi uşor mişcate ca desen general, de către un dansator culcat sub ele, a fost o scenă ingenioasă ca plasticitate, iar două dintre momentele de dans s-au reliefat, de asemenea, prin valoarea lor intrinsecă: duetul Cosmin Manolescu-Melisa Putz, un fel de continuum de împletire a două corpuri, în genul folosit şi de Maguy Marin în piesa Eden, fără să aibă însă nici o tangenţă directă cu aceasta şi solo-ul interpretat de Eric Schoefer, dansator cu o remarcabilă plastică corporală. în partea a doua a spectacolului, a fost prezentată piesa Linia vieţii, aparţinând celui mai tânăr coregraf de la noi, Adrian Stoian, care a absolvit Liceul de Coregrafie ,Floria Capsali" în acest an. Premiera acestei piese coregrafice a avut loc la Skopje (în Macedonia) şi este prima creaţie de grup a acestuia, în care alături de coregraf au evoluat Cosmin Manolescu şi Mihai Cacoveanu. Mişcarea lui Adrian Stoian are o intensă forţă interioară, transmisă în acest caz şi lui Mihai Cacoveanu, dar această forţă deja vizibilă în piesele sale anterioare, solistice, tinde să devină încrâncenare şi să se concentreze, în exclusivitate, asupra jumătăţii superioare a corpului. Singurul care a folosit sugestiv expresia corpului, în integralitatea lui, a fost Cosmin Manolescu. Cât de bine i-ar fi prins lui Adrian Stoian studiile de mişcare ale fostului său profesor, Florin Fieroiu, de la ArCuB! Foarte tânărul şi talentatul artist are nevoie de o disciplinare şi judicioasă canalizare a marilor sale pulsiuni interioare.

în fine, tot Cosmin Manolescu a fost unul dintre realizatorii unui alt proiect internaţional, Don^t Ask the Blond, un spectacol-instalaţie, combinaţie de imagini video şi dans contemporan. Proiectul lui Cosmin Manolescu a fost distins cu premiul Societăţii Autorilor şi Compozitorilor de la Paris şi SOGETA, la Festivalul Monaco Dance Forum, unde a luat premiu de interpretare, pe linie clasică, şi Alina Cojocaru, în decembrie 2004 - fapte pe care le-am consemnat la vremea respectivă. Proiectul multimedia Don^t Ask the Blond a avut premiere succesive la Festivalul Full Moon (30 iulie, Finlanda), la Opera Estate Veneto Festival (4 august, Italia), la Scenes Etrangeres (18 noiembrie, Franţa) şi la Muzeul de Artă Contemporană (din Bucureşti) pe 26 noiembrie. împreună cu Cosmin Manolescu au lucrat la acest proiect, în dubla postură de coregrafi şi interpreţi, Kira Rükonen din Finlanda şi Roberto Casarotto din Italia. S-au alăturat deci trei artişti porniţi din trei medii culturale deosebite, dar reuniţi de imaginea globalizată a Europei de astăzi, pe care au străbătut-o, cum am putut vedea în imaginile proiectate, purtând peruci blonde - fină ironie la clişeele epocii noastre. Am urmărit în prima parte a anului acesta şi filmele realizate de cei trei, în timpul stagiilor din Finlanda, Italia şi România, perioadă în care au încercat să surprindă şi clişeele strict locale (la noi povestea cu Dracula). Am văzut atunci şi schiţa primă a actualului spectacol. Partea de dans a lui Cosmin Manolescu era mai extinsă şi mai consistentă. Cea de acum a lui Roberto Casarotto are marcate înrudiri cu dansul butoh, atât prin plastică, cât şi prin imaginile proiectate pe părţi din trupul său. Dar pasajele care mi-au plăcut cel mai mult, şi atunci, şi acum, au fost cele create de Kira Rükonen, alunecările şi zbaterile ei la podea sugerând mişcările unei fiinţe marine. Proiecţiile din primăvară, mai mult decât cele de acum, sugerau şi ele un mediu acvatic.

Şi nu pot încheia aceste rânduri, cu întregul mozaic al lunii noiembrie, fără a pomeni şi despre încântătorul one-man show, în stil retro, al lui Răzvan Mazilu, în coregrafia lui Florin Fieroiu, show intitulat Sell Me şi prezentat la Clubul Prometheus, din acest Bucureşti cu atâtea propuneri incitante.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara