Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Dans de Liana Tugearu


Visul din vis

De curând, scena Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti a găzduit un spectacol al Companiei Orion Balet, Visul din vis, în scenariul, regia şi coregrafia conducătorului companiei, Sergiu Anghel. De doisprezece ani, de când această companie a fost preluată de coregraful Sergiu Anghel, apariţiile ei în spaţiul scenic bucureştean au fost intermitente şi foarte rare. Ultima dată când am putut urmări o suită de piese interpretate de dansatorii Companiei Orion Balet, toate semnate de Sergiu Anghel, a fost în ianuarie 2002, în cadrul Galelor Teatrului Odeon. Retrospectiv, suita prezentată atunci a fost un moment de vârf al creaţiei coregrafului şi implicit al companiei de balet pe care el o modelează prin plăsmuirile sale coregrafice.

Creaţiile lui Sergiu Anghel le urmărim însă de mult, de fapt de la debutul său timpuriu în calitate de dansator, dar şi de coregraf, din 1974, în cadrul Companiei Contemp, condusă de atunci, din vremuri de "ilegalitate" şi până astăzi, când statutul ei s-a oficializat începând din 1990, de Adina Cezar. în cadrul acelei companii, pe scena Teatrului Ţăndărică, a Teatrului Mic, a Studioului Artele Plastice şi Dansul din cadrul Muzeului Naţional de Artă al României şi mai apoi la Compania Orion Balet şi la Teatrul de Balet "Oleg Danovski" din Constanţa - de curând pulverizat prin comasare cu Opera din Constanţa - am avut prilejul să vedem multe creaţii coregrafice ale lui Sergiu Anghel. începând de la una dintre primele sale lucrări, Marele Adagio de Tommaso Albinoni, semnalam apariţia în peisajul dansului scenic românesc a unui coregraf de idei, ulterior şi a unui regizor plin de fantezie, o dată cu configurarea, mai întâi filmică şi apoi scenică, a Anotimpurilor lui Vivaldi şi mai târziu a spectacolului Barococo Party, un summum al acestor calităţi fiind ilustrat de primul act al baletului Furtuna după Shakespeare, montat la Teatrul de Balet "Oleg Danovski". Ulterior, în varianta montată la acelaşi teatru al lucrării Missa prophana, în 2003, atrăgeam însă atenţia coregrafului că este într-un moment de recul, asupra căruia ar fi de folos să mediteze.

Unde se află însă acum Sergiu Anghel? Se pare că într-un moment de tatonări, cu priviri retro şi cu dibuiri către alte universuri de inspiraţie. Ideile continuă să fie partea sa tare, frumos exprimate, ca într-un poem: "Pentru un coregraf, visul e materie primă şi... ultimă. Fiind de o substanţă cu visul, dansul se hrăneşte din "fluidele" visului iar "opera" coregrafică devine ea însăşi - aidoma materiei sale de substrat - o formă de a visa; de a visa visul din vis"- ultimele cuvinte devenind şi titlul spectacolului recent pus în scenă.

Înmănunchind, ca şi în alte spectacole ale sale, interpretări ale unor dansatori ai companiei, respectiv Elena Zamfirescu, Irina Roncea, Andreea Căpitănescu, Sandra Mavhima, Cătălina Gubandru, Cristina Bercuci şi Gabriel Luca (ultimul de la Opera Naţională din Bucureşti), cu contribuţii ale unor actori, precum Raluca Botez, Petre Voicu şi Florin Roşu, coregraful a conceput un spectacol care pleacă de la lumea visului unui copil. Primul act tatonează în această direcţie, prin mai multe episoade solistice sau de grup. Al doilea act însă nu mai are acest liant şi, în plus, fiecare moment coregrafic, de pe tot parcursul spectacolului, este izolat de celelalte, prin stingerea completă a luminii, ceea ce fragmentează prea des şi prea dur curgerea spectacolului. Câteva dintre piesele astfel înşiruite sunt reluări ale unor creaţii, unele anterioare cu peste douăzeci de ani, precum Jocuri triste sau altele prezente în Gala de la Odeon, chiar dacă cu alţi interpreţi, precum Exuvial sau Gospel. Oricum toate trei piesele amintite sunt integrabile tematicii primului act, al cărui final, pare într-adevăr materializarea unui vis, în care una dintre interprete, purtată de o alta, ca în stare de levitaţie, urcă pe o scară formată din palmele celorlalte dansatoare.

Piesele actului doi nu se mai leagă regizoral şi încercarea coregrafului de a crea pe muzică de jazz, fără a stăpâni domeniul, se transformă într-o nereuşită. La două scaune de mine stătea Miriam Răducanu şi fără să vreau mi-am reamintit de frumoasele ei creaţii în acest gen. De asemenea, coregrafia unor piese de grup, precum cea din Kaly Yuga este diluată, fără coerenţă, fiindu-mi greu să recunosc în ea personalitatea plastică specifică coregrafului, în continuare aflat în derută interioară. Luată separat piesa A quoi bon? este o propunere şi o realizare interesantă, atât prin coregrafie, cât şi prin interpretarea Sandrei Mavhima şi a lui Gabriel Luca. Sandra Mavhima are calităţi deosebite, dar îşi aşteaptă încă coregraful care să i le pună deplin în valoare. De fapt, toate interpretele trupei (unele şi coregrafe ale căror lucrări le-am văzut de curând la Teatrul Nottara) sunt bune dansatoare de dans contemporan, unele cu vechi state în această direcţie, precum Irina Roncea, dar egal pregătite pentru a putea evolua şi în coregrafii de stil neoclasico-modern, precum a unora dintre piesele acestui spectacol.

O menţiune deosebită merită costumele pline de fantezie, care într-adevăr sugerează o stare de vis, semnate de... muzicologul Ana Maria Munteanu, care nu este la prima sa încercare în această direcţie. Dar privit ca un întreg, spectacolul pare să ilustreze, în continuare, un moment de criză al coregrafului, care, în această etapă, nu se mai regăseşte pe sine.



Baletul Operei din Viena

Prima parte a stagiunii teatrale 2004-2005 a fost destul de bogată în sfera dansului, prin premierele unor spectacole româneşti, dar şi prin turnee ale unor trupe străine venite la noi în ţară. Ultimul dintre ele a adus la Bucureşti Baletul Operei de Stat din Viena. Publicul românesc are o legătură specială cu această instituţie culturală, în primul rând datorită faptului că la direcţia ei se află, de doisprezece ani, Ioan Holender. Legătura este şi mai puternică pentru comunitatea dansului, deoarece singura primă balerină a companiei vieneze este românca Simona Noja, iar în trupă mai sunt şi alţi români. Din păcate însă, probabil din raţiuni financiare, organizatorii turneului au ales pentru desfăşurarea spectacolului Sala Mare a Palatului, cu o acustică proastă, cu o scenă-hală şi cu o sală care face anevoie priză cu scena, în cazul unor spectacole de o factură delicat poetică, precum a celor de dans.

Repertoriul companiei a fost variat, cuprinzând lucrări ale unor coregrafi reprezentativi pentru câteva dintre direcţiile dansului secolului XX, cu prelungiri şi în secolul XXI, cât şi piese ale directorului şi principalului coregraf al baletului vienez, Renato Zanella.

Istoriei dansului clasic şi neoclasic i-au aparţinut lucrările lui George Balanchine, pe muzică de Piotr Ilici Ceaikovski: Temă cu variaţiuni şi un Pas de deux, scris cândva de Ceaikovski ca o inserţie la Lacul lebedelor. Deşi a creat în manieră clasică, Balanchine a fost un mare inventator de posturi necunoscute până la el şi de moduri de înlănţuire a mişcărilor, în foarte strânsă legătură cu muzica, desenul dansului său vizualizând, pe scenă, temele orchestrei. Mişcările atent cizelate, dar abstracte, cer o execuţie de maximă fineţe, pe care Shoko Nakamura şi Jurgon Wagner nu au atins-o, în partea lor solistică din Temă cu variaţiuni. Am o înregistrare a acestei lucrări, cu Gelsey Kirkland şi Mihail Barâşnikov, care are cu totul altă valoare. Aşa cum Celibidache nu vroia să i se înregistreze concertele, Balanchine nu dorea ca piesele create de el pe anumiţi dansatori să fie preluate de alţii. Dar dorinţa nu i-a fost respectată. Mult mai aproape de adevărul creaţiei lui Balanchine au fost Simona Noja şi partenerul ei Boris Nebyla, dansatoarea, în foarte bună formă, strălucind, de altfel, în toate apariţiile ei din acest spectacol şi fiind răsplătită, pe măsură, de aplauzele publicului,

O altă ramură a dansului clasic, dezvoltată însă în altă direcţie, aceea a unor extensii ale liniilor dincolo de tiparul lor pur academic, prin impregnarea acestora cu o dinamică expresă, a reprezentat-o lucrarea lui William Forsythe, Slingerland pas de deux. Stilul său era uşor recognoscibil, dar acest fragment dintr-o suită în patru acte, creată între 1989 şi 1990, nu spune nimic în plus faţă de alte lucrări ale sale, coregraful părând că se repetă continuu pe sine.

Punctul de maximă valoare al spectacolului l-au constituit cele două piese ale coregrafului olandez de origine cehă, Jiri Kylian. în primul rând s-a simţit faptul că însuşi coregraful a lucrat la un moment dat cu compania vieneză şi a reuşit să-i imprime stilul său, care a fost redat cu fidelitate de dansatori. Apoi este vorba de valoarea în sine a celor două lucrări, pe muzică de Wolfgang Amadeus Mozart: Petite Mort, pe Adagio din Concertul nr. 23 pentru pian şi orchestră şi Şase dansuri, pe Andantele din Concertul nr. 21 pentru pian şi orchestră. La pupitrul Orchestrei Operei Naţionale din Bucureşti s-a aflat, la întregul spectacol, dirijorul Michael Halasz, iar în cazul pieselor lui Kylian, pianista Laurene Lisovich s-a aflat, nu în fosă, ci pe scenă. Petite mort - parafrază a orgasmului în limba franceză - a fost interpretată de şase dansatoare, şase dansatori şi şase florete, care au devenit parte a mişcării scenice, prin cambrări, deplasări la sol sau zbor prin aer. Mişcările, în majoritatea lor unghiulare, evocau o atmosferă de provocare, alternând momente de impulsivitate cu altele de calm, într-o curgere încântătoare, încântarea fiind datorată, în bună măsură, şi imaginaţiei revelate de desenul acestor mişcări. Cele Şase dansuri au fost interpretate de patru perechi, în costume sumare, dar cu peruci, coregrafia dezvăluind aceeaşi bogăţie inventivă şi evocând o serie de relaţii uşor tensionate, dar marcate de umor.

Spectacolul s-a încheiat cu o suită de piese, intitulate Numai vals, aparţinând lui Renato Zanella. în primul fragment s-a remarcat, din nou, Simona Noja, printr-o partitură coregrafică de o elegantă expresivitate, interpretată fără muzică. Dar după acest preludiu promiţător, valsuri, polci şi cadriluri de Johann Strauss-fiul şi Josef Strauss au fost abordate de coregraf numai pe palierul anecdoticului şi a unor şabloane coregrafice, din care fantezia proprie răzbătea arareori. Dezavantajul acestei suite a constat şi în faptul că ea urma creaţiilor lui Kylian, devenind în acest fel o ilustrare a depărtării care desparte arta de divertisment şi talentul de dexteritate. Iar, în final, adăugarea unui fragment din Simfonia a 5-a de Gustave Mahler a fost chiar o gafă coregrafică, deoarece între cele două universuri muzicale este o prea mare distanţă.

Deschiderea stilistică, ilustrată de varietatea repertoriului Baletului Operei de Stat din Viena, precum şi piesele semnate de Jiri Kylian, bine puse în valoare de companie au fost cele mai importante atu-uri ale spectacolului dat de această trupă la Bucureşti. Ar fi de dorit ca şi Baletul Operei Naţionale din Bucureşti să se bată pentru a-şi putea permite un repertoriu la fel de bogat.



Premii internaţionale

Între 15-18 decembrie a avut loc la Monte Carlo a III-a ediţie a Festivalului Monaco Dance Forum. Premiul Nijinski Awards 2004 pentru cea mai bună dansatoare a anului 2004 a fost acordat Alinei Cojocaru, primă balerină la Royal Ballet London, iar în cadrul secţiunii de "proiecte multimedia/instalaţii/spectacol" Premiul pentru cea mai bună creaţie multimedia/instalaţie a fost înmânat coregrafului Cosmin Manolescu, pentru proiectul "Don't ask the blond". Vom reveni asupra acestei confirmări internaţionale a valorilor româneşti.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara