Un om care a citit toate cărţile privindu-le suveran şi mergând pe vârful picioarelor prin lume, prin biblioteci şi prin propriile sale lucrări.

Anatol Vieru

Profesorul
Despre Dan Constantinescu am scris în repetate rânduri. Revin acum, când se împlinesc nouă ani de la moartea sa, cu câteva amintiri şi comentarii privind maniera de a preda compoziţia. De asemenea, câteva arcuşe finale vor retuşa un portret estetic al creaţiei sale componistice, cam neglijate în ultima vreme.
Dan Constantinescu vorbea foarte clar şi apodictic de un lucru considerat a fi foarte învăluit: compoziţia muzicală. De aici venea şi greutatea noastră de a-i percepe intenţia şi opinia reală. Aparent, întreg discursul său se desfăşura la gradul zero: seriozitatea precum şi trăznaia erau abordate firesc, fără vreo intenţie apreciativă sau depreciativă. Asemenea unui entomolog, se apleca asupra subiectului şi-l cerceta pe toate părţile, găsindu-i calităţi şi defecte cu un aer cât se poate de natural.
Şi mai era ceva care impresiona la contactul cu personalitatea lui Dan Constantinescu: acea şarmantă combinaţie între poeticitate şi pragmatism. Vorbea întotdeauna foarte tehnic, direct la obiect. Dar acest tip de abordare contrasta puternic cu simţirea pe care o percepeai, şi care umplea cu magie întreg discursul. Un pozitivist mistic sau un mistic pozitivist. Orice i se părea natural: de la genialitate la oligofrenie, totul era pentru el inteligibil, explicabil. Chiar şi misterul era inclus, era o parte a acestei lumi şi, deci, avea firescul său.

Metoda
La orele de compoziţie, după pensionarea forţată de împrejurările politice a profesorului Ştefan Niculescu, am avut privilegiul de a lucra individual şi cu Dan Constantinescu. Făceam în special audiţii comentate ale unor opusuri necanonice sau mai puţin exemplare, lucrări din care se putea învăţa foarte multe. Dan Constantinescu avea pentru studiul compoziţiei şi hrănirea imaginaţiei creatoare o metodă originală: analiza unor lucrări mai slabe ale marilor compozitori, care presupunea însă cunoaşterea marilor "şlagăre" ale repertoriului simfonic sau cameral. Astfel, am analizat Simfoniile a II-a şi a III-a de Şostakovici şi Prokofiev, Concertul pentru Ondes Martenot şi orchestră de Jolivet, cele trei piese pentru două piane acordate la sfert de ton unul faţă de celălalt de Ives şi multe altele. După ce se încheia lucrarea, găsea întotdeauna o remarcă ce ne lăsa perplecşi, ceva în genul: aţi simţit că partea a treia e recurenţa augmentată a gesturilor sonore ale temei întâi? Sau: uite aici ce idee bună să orchestrezi acordul de patru sunete în rimă împerecheată cu doi corni şi două flageolete la contrabaşi! Păcat că n-a mai continuat-o, dar o va prelua în lucrarea cutare, unde va fi tratată altfel etc.
Aceste audiţii mi s-au întipărit în memorie prin atmosfera de prietenie şi adâncă umanitate cu care erau impregnate, fără urmă de bariere profesorale. De fapt acest lucru lipsea cu desăvârşire: aerul profesoral. Totul era de o camaradarie sănătoasă, iar acest lucru ne dădea încredere şi forţă de muncă. Nu vroiam să dezamăgim această încredere ce ni se arăta şi de aceea ne prezentam mereu cu temele făcute.
Revin la metoda de compoziţie descrisă mai înainte, care mi se pare extrem de instructivă şi constructivă. Pe de o parte, studentul percepe faptul că drumul componistic este un urcuş continuu, şi că pentru a ajunge la Simfonia a V-a, de pildă, Şostakovici sau Prokofiev au trebuit să rateze în câteva rânduri, lucru de care nici măcar un Beethoven nu a fost scutit. Acest aspect ar trebui să încurajeze studentul la a evolua permanent şi îi oferă de asemenea o consolare a insucceselor sale prin exemple celebre, lucru care nu-l descurajează, ci îl ambiţionează. Pe de altă parte, studiul unor opusuri mai puţin reuşite ale marilor compozitori oferă posibilitatea de a percepe greşelile făcute şi, prin comparaţie cu capodoperele acestora, de a analiza cauza greşelilor şi a observa miracolul cristalizării stilistice prin încercări repetate.
Lapidar, aş putea caracteriza astfel metoda de predare a compoziţiei promovată de Dan Constantinescu: învăţare prin exemple negative, căci până la urmă un lucru atât de precar, de discutabil şi divers cum este compoziţia nu se poate preda decât în cheie negativă, anume a învăţa ce şi cum nu trebuie să faci. Eu personal traduc studenţilor mei această strategie prin cuvintele: analiza marilor "chixuri" ale istoriei muzicii.


Opera
Reascultând câteva opusuri ale sale, sunt din nou încântat de calitatea muzicii şi întristat de versiunile interpretative pe care le avem în document. Desigur, slavă Domnului că există aceste înregistrări!, dar de un real folos ar fi acum o viziune diferită asupra câtorva opusuri cheie, versiuni mai clare, mai tehnice şi chiar mai curate sub raportul intonaţiei. Acest lucru s-ar încadra într-un efort de cinstire a memoriei acestui mare om şi compozitor şi, în cele din urmă, ar folosi întregii culturi româneşti pentru recăpătarea respectului de sine prin recunoaşterea adevăratelor ei valori. în acest sens ar trebui iniţiate câteva proiecte pentru realizarea unor interpretări de referinţă, deosebite din punct de vedere calitativ.
Trecând de acest subiect delicat, mă voi concentra asupra stilului compozitorului şi voi încerca o succintă caracterizare a acestuia.
Zona afectivă proprie stilului muzicii lui Dan Constantinescu circumscrie un spaţiu triunghiular, ale cărui laturi sunt seninătatea reflexivă ori voioasă (Heiterheit, la Nietzsche), intimitatea prietenoasă şi nobleţea nostalgică. Asperităţile ori violenţa, "masacrul determinaţiilor ce renasc fără încetare", cum spune Jankélévitch, nu-şi găsesc aici locul. Chiar şi atunci când lucrează strict serial, uzând de agregate sonore extrem de disonante, de clustere ori blocuri de 12 sunete diferite, expresia generală nu este una încrâncenată, ci doar o tresărire de moment, o mânie pasageră ce se va dizolva în curcubeul beatific al sonorităţilor cristaline şi frumoase. Dan Constantinescu este un estet.
Instrumentul său preferat, pianul, l-a exprimat pe deplin în multe rânduri. De la lucrările camerale la cele concertante şi simfonice, pianul este firul roşu ce străbate imaginarul acestei muzici. De pildă, în Concertul pentru pian şi orchestră de coarde, o lucrare de tinereţe, plină de fior asociativ şi eleganţă logică, influenţe diverse - de la Bartok şi Messiaen la Enescu şi Jora - sunt trecute printr-un filtru personal, ce degajă decenţă, altitudine spirituală şi înclinaţie ludică.
Apropiat prin scriitura perioadei serial-aleatorice de muzica lui György Kurtag şi a prietenului său Andras Szöllosy, deşi ca expresie mult diferit de aceştia, Dan Constantinescu scrie o muzică suavă, uneori ascetică prin puţinătatea materialului întrebuinţat. înclinaţia spre meditativ şi spiritul scherzo-ului sunt constante ale stilului său. Tragismul lipseşte aproape cu desăvârşire. Şi cum ar fi putut fi prezent într-o fiinţă care nu vedea peste tot şi în toate decât părţile bune?