Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
Dan C. Mihăilescu: „Ludicul histrionic îmi este a doua natură“ de Iulian Boldea

Domnule Dan C. Mihăilescu, să presupunem că un cititor, mai curios, v-ar întreba: de ce scrieţi? În ce credeţi?

Întrebări pe care le-am reluat şi noi (Nicolae Florescu, Nicolae Mecu, Andrei Nestorescu şi cu mine în rol de Prâslea) prin 1983-84, la „Revista de istorie şi teorie literară”. Ţin minte că atunci l-am cunoscut şi eu pe Alexandru Paleologu. Când m-am dus pentru interviu, mi-a deschis un puşti firav, sprinten, de-o cuminţenie subtilă – Toader – care m-a sedus instantaneu cu formula: „Intraţi. Papà vine numaidecât”. Uite că m-au ajuns şi pe mine sfintele bătrâneţi literare, de ajung să dau piept cu astfel de întrebări.
De citit, am citit pătimaş de pe la patru ani, şi asta în principal din cauza complexelor fizice, filiale, materiale, mă rog, domestice în sensul cel mai larg. Cum să evadezi din mahala, sărăcie, obezitate, bâlbâială şi acnee, de nu prin levitaţie livrescă?
La scris m-a împins iniţial coté-ul activistic din mine. Am scris în clasa a V-a sau a VI-a la „Scânteia tineretului” un mic reportaj despre găştile din preajma Cinematografului „Flamura”, de pe Şoseaua Giurgiului şi visam serios să devin gazetar. Vindeam ziare în fiecare seară la nea Mitică, tot pe Giurgiului, la staţia de tramvai „G. Bacovia”, dar, fără să fi ştiut ceva pe atunci despre F. Brunea-Fox, exact aşa ceva voiam să fac: anchete jurnalistice, deopotrivă justiţiare şi pitoreşti. Pe urmă, am făcut aproape trei ani secretariat de redacţie la revista Liceului 39, când devenisem dependent de tipografie. Revista se „trăgea” chiar la Casa Scânteii, printr-o relaţie a lui George Şovu, directorul liceului, iar eu hălăduiam în extaz între zeţărie, calandru, rotativă, cu şpalţii subsuoară, învăţând corpuri de literă, îmbătându-mă cu mirosul cernelurilor etc. Iar în anul doi de facultate, 1974, m-am dus să mă înrolez la „Viaţa studenţească”, unde am dat de Ion Cristoiu, căruia i-am propus eseuri şi recenzii, iar el m-a trimis să colind o dimineaţă pe malurile Dâmboviţei şi să scriu tot ce văd. Dar cum tot ce era de văzut la ora aceea era nedigerabil, inenarabil şi nepublicabil, am alunecat voluptuos pe toboganul istoriei literare, debutînd în Analele Universităţii Bucureşti cu o comparaţie între Divanul lui Cantemir şi Ţiganiada lui Budai-Deleanu. Ce-i drept, schizoidia asta profesională (jurnalism vs. istorie literară, critică de întâmpinare vs. paseism eseistic, foiletonistică vs. sinteze critice) m-a urmărit (şi mi-a definit) toată viaţa.
De crezut, am crezut, încă de mic, în bine. Pur şi simplu. În cultul datoriei şi muncii entuziaste. Maică-mea nu m-a educat pentru egoism, avariţie, introvertire, ci întru altruism, dăruire, participare. Îndemnul biblic „Fiţi buni”, alături de glosele pascaliene pe tema „chaque jour suffit sa peine” au fost şi mi-au rămas porunci de căpătâi. În rest, sunt obsedat de creativitate, conjuncţia contrariilor şi coagularea energiilor sociale, iar ludicul histrionic îmi este a doua natură.

Au existat, pentru dvs., cărţi formatoare? Care sunt cărţile care v-au făcut om (ca să parafrazez titlul unei cărţi coordonate de dvs.)?

Până în liceu, am citit la metru, chiar la modul propriu: am avut parte de trei vacanţe de vară în care părinţii unui prieten, oameni înstăriţi şi cu o mansardă tapetată cu cărţi (sute de ELU, ESPLA, BPT) mi-au îngăduit să plec zilnic cu plasa plină de bucoavne de la ei, ori să citesc acolo. Am luat rafturile efectiv de la stânga la dreapta. În liceu, fascinat de profesoara de franceză, m-am îmbibat aproape patologic de poezia mal-aiméilor, plus Dylan Thomas, Lautréamont, „la littérature du mal” şi – revelaţia supremă – Dostoievski. După şocul Demonilor, însă norocul meu a fost fascinaţia faţă de Ioan Alexandru, omul care mi-a schimbat definitiv felul de a fi, opţiunile moral-estetice, păgânismul panteic şi percepţia asupra literaturii. Pot să spun că, după Rimbaud, Baudelaire şi Dostoievski, lecturile cu adevărat formatoare au fost, la început, Cum să vă spun, Viaţa deocamdată, Vămile pustiei şi Imnele iubirii, prin care am ajuns la Biblie, Eminescu şi Pascal, la Filocalie, Pateric, Epictet, Marcus Aurelius, sufism, budism... şi Shakespeare. Plămada era coaptă. Din gustul, atingerea şi miresmele ei mă înfrupt şi acum.
Din cărţi am învăţat ce înseamnă natura şi ce rol fundamental au simţurile în educaţia estetică. Din cărţi am învăţat cum să-mi strunesc simţirea ca să simt farmecul, bucuria şi sărbătoarea dumnezeiască a firii. Din cărţi am deprins buna resemnare, terapia stoică, seninătatea, dorul de linişte interioară şi, în fine, adierea de înţelepciune întru care mă iluzionez că-mi strunesc la ora de faţă păcatele.
Din viaţă am învăţat (oarecum) răbdarea, voinţa de smerenie (cam rar împlinită, aşa sabotată, cum îmi este, de vanitate şi alint), mizantropia benignă, plus un dram de înţelepciune împăcată. Iar mai presus de toate, setea cruntă de rânduială, de armonie, cuminţenie şi frumos în toate cele.

Foarte multă lume se lamentează: nu se mai citeşte, a dispărut orice atracţie faţă de lectură, faţă de carte. Ce s-ar putea face pentru a readuce cititorii în faţa cărţilor?

Am spus-o în multe rânduri, cu felurite ocazii: nu lectura este în criză, ci cartea de hârtie. ?i nu setea de informaţie, ci educaţia temeinică. Junimea este fascinată de trenduri şi standarde, e-nnebunită să fie branşată, up-to-date în toate, de tot ce este strat superficial, epiderma lucrurilor şi fenomenelor, şi prea puţin de substanţă, de miezul, măduva şi finalitatea esenţială a acestora. Simplul fapt de-a fi la zi cu ultima noutate nu poate suplini în veci educaţia (estetică, religioasă, financiară, vestimentară, gastronomică, turistică, militară, sexuală, morală, civică etc.). Lectura, cultura în sensul cel mai larg, îţi oferă deopotrivă tabloul şi rama, îţi struneşte energiile, îţi vindecă rănile, frustrările şi complexele, îţi depliază destinaţii nebănuite, `ţi exorcizează pornirile animalice, te umple benefic, te cuminţeşte şi te frăgezeşte ca să te pliezi cât mai eficient pe ofertele şi aşteptările realităţii înconjurătoare.
Rog să fiu iertat că fac tocmai în România literară teoria lecturii, dar mă iluzionez că măcar câteva exemplare vor poposi şi sub ochii nepoţilor sexagenarilor ca mine.

Care este, în opinia dvs., portretul cititorului ideal? Ce calităţi trebuie să posede acesta: inteligenţă, sensibilitate, tandreţe, pasiune, fidelitate? Criticul, ca cititor profesionist, se încadrează în datele acestui model?

Cred că întrebarea ar trebui pusă în special scriitorilor. Nu că un critic s-ar considera automat cititor ideal, dar aşteptările cu adevărat întemeiate în acest sens îi vizează pe creatorii de ficţiune, nu pe exegeţii acestora. Altminteri, cititorul ideal trebuie înţeles („conceput”) în funcţie de propriile-i impulsuri de lectură. Citeşti ideal atunci când te cunoşti destul de bine ca să ştii către ce genuri literare să te îndrepţi, către ce literaturi să optezi cu precădere, către care epoci, ce stiluri şi care autori. Pentru roman, de pildă, ideal ar fi să- ţi fi analizat serios zestrea genetică, să ştii cine eşti şi ce aştepţi de la faptul cultural ca atare, ca să cauţi, să zicem, abisalitate la ruşi, educaţie sentimentală la francezi, organizare socială la englezi, anxietate la nordici, aventură, picaresc şi pragmatism la americani, fabulos, realism magic şi psihologii jungiforme la sud-americani etc. Pentru unii, cititorul ideal este profund empatic şi proteic, insul cu disponibilitate maximă, care se identifică perfect cu pagina citită, indiferent de gen, epocă, stil. Pentru alţii, dimpotrivă, el trebuie să se ducă direct la ţintă, să urmărească exclusiv ceea ce presupune că se pliază cât mai bine pe orizontul său de aşteptare. Pentru istoricul literar ca mine, cititorul ideal e cel care ştie să îmbine textul cu contextul şi subtextul lui, să coroboreze sursele extraliterare cu opera de ficţiune ş.a.m.d. Până la urmă, aşa cum nu există o definiţie a scriitorului ideal, nu există nici una a cititorului ideal.
În ce mă priveşte, am început nepermis, nedrept de târziu să mă gândesc la cititori. În ceauşism, scriam aproape exclusiv cu gândul la confraţii de breaslă şi la criticii literari. Lasă că publicam în reviste cu tiraj de câteva sute de exemplare, gen Transilvania, dar, etanş egocentrat profesional fiind, nici nu visam că un volum de debut precum Perspective eminesciene, cum a fost cazul meu în 1982, poate interesa pe altcineva în afara câtorva profesori de română. La cititori am început să mă gândesc – şi să le acord supremaţia – abia după 1990, când lucram la „Cotidianul” lui Ion Raţiu şi am primit vizita unor ziarişti britanici. Care-i segmentul cel mai important la o gazetă, în opinia dumneavoastră, m-au întrebat ei. Calitatea hârtiei? A tiparului? Corpul redacţional? Tirajul? Difuzarea? Fireşte că m-am împieptoşat mintenaş, exclamând: noi, gazetarii! Nicidecum, a venit replica lor: cititorul, omul care scoate banul ca să-ţi cumpere marfa, el este factorul decisiv. De atunci, dar mai abitir de vreo câţiva ani încoace, nu mai scriu deloc, dar deloc, cu gândul la confraţi şi la critica de specialitate, ci exclusiv pentru cutare sau cutare segment de public. În fapt, dacă ar fi să mă rezum la ecourile rubricii mele de la Pro TV., 99 % din cuvintele de bine îmi vin de la publicul obişnuit, necum de la confraţii de breaslă. De la aceştia (las de-o parte faptul că numai unul din cincizeci cabulipseşte un mersi la câte-o prezentare) nu aud decât mirări fariseice („tu chiar te mai ocupi cu chestia aia la televizor?!?”), formule abrazive („butaforie ambulantă”), reproşuri („n-ai spus nimic de capitolul 2”), tristeţi acide („bătrâne, tu parcă erai istoric literar. Aşa, văd că te-ai prostituat de-a binelea”), sfaturi de comunicare nonverbală („să ştii ce faci cu mâinile”) şi altele asemenea. Nimic despre subiect, despre substanţa şi valabilitatea prezentărilor etc.

Există scriitori nedreptăţiţi de cititori? Există cititori dezamăgiţi de scriitori? V-aţi simţit, vreodată, nedreptăţit de critica literară?

Scriitori nedreptăţiţi de cititori există numai din punctul de vedere al criticilor literari. Potrivit gustului personal, unii critici deplâng faptul că Radu Petrescu nu e cunoscut cât Marin Preda, că Adrian Păunescu e mai prizat astăzi decât Nichita Stănescu, că „păltinişenii” şi „criterionismul” bat de departe în celebritate şi forţă iradiantă „cerchismul sibian”, sau, cum aş zice eu, că Ion D. Sîrbu sau Ioan Alexandru nu au încă parte de posteritatea meritată. Asta, ca să dau doar câteva exemple. Dintotdeauna şi pretutindeni a fost aşa.
Nedreptăţit nu m-am considerat de receptarea cărţilor mele decât o dată, la volumul dedicat eseisticii în Literatura română în postceauşism, când mi s-au etalat cele trei, patru absenţe din sumar, neglijându-se cele câteva zeci de prezenţe. Dar asta face parte din alfabetul luptei de breaslă: cine se plânge de „rele tratamente” într-un spaţiu populat de carnasieri să facă bine să rămână printre vegetarieni, vorba cinicului Paul Georgescu.

Cartea, ca destin, e titlul unui recent volum de dialoguri cu Daniel Cristea- Enache. Care va fi, în opinia dvs., până la urmă, destinul cărţii şi cum va influenţa acest destin protocolul lecturii şi fizionomia cititorului de acum şi din viitor?

Nu demult am răspuns la această întrebare invocând statutul actual al maşinilor de colecţie. Aşa va ajunge şi cartea de hârtie, dincolo, sper, de tratamentul aplicat cărţilor în Fahrenheitul lui Bradbury. Vom ajunge să luăm din raft Orbitorul lui Cărtărescu precum se pipăiau incunabulele la inaugurarea bibliotecii Bathyaneum. Păi dacă şi trabantiştii fac anual parade bulevardiere, de ce să nu ne visăm şi noi etalând prin parcuri câte-o bucoavnă ca pe nişte sfinte moaşte? Oricum, văd fără fir de bibliotecă tot mai multe case de tineri căsătoriţi, sau, cel mult, cu un corp de câteva rafturi, numai cu cărţi de bucate, manuale de grădinărit şi ghiduri de călătorie. Restul se citeşte (dacă se citeşte) pe ecrane mai mici sau mai mari.

De ce v-aţi simţit atras de eul „din scrisori” al unor scriitori (Eminescu, I.L. Caragiale, Cioran)? Aţi avut revelaţii, surprize citind dialogurile epistolare ale acestor importanţi scriitori români?

Am explicat câte ceva din ce spuneţi în prefeţele cărţilor cu pricina. În corespondenţă găseşti adesea eul scriitorului expus mai neted, mai limpede, mai cinstit şi mai pătrunzător decât în jurnal şi memorii, unde cosmetizarea ulterioară riscă să malformeze substanţial adevărul faptic. Sigur că în scrisori am găsit mereu câte ceva palpitant şi revelator, nu numai picant, ca, de pildă, latura „venturianică” din îndrăgostitul Eminescu, freneticul senzualism cioranian de senectute, ori statutul de Personaj literar al lui Caragiale din scrisorile berlineze, odată cu echivalarea epistolelor din exil cu un calup narativ şi dramatic de sine stătător în cuprinsul operei. Să vă mai spun de uriaşa revelaţie pe nume Ion D. Sîrbu, post ’89, ca epistolier (şi diarist) la nivel de Caragiale (I.L. şi Mateiu), Odobescu, Kogălniceanu, Ghica-Alecsandri? Şi să vă mai spun cât visez la un eseu tricefal despre corespondenţa paşoptiştilor, junimiştilor şi criterioniştilor?

Sunteţi, la Pro TV, „omul care aduce cartea”. Ce v-a determinat să alegeţi o astfel de modalitate de recenzare a cărţii? Aţi avut surprize, aţi avut deziluzii sau satisfacţii în această calitate?

Ca să ajung la Pro TV, am fost „lucrat c-un sul subţire” de-o conspiraţie pedagogic binevoitoare (Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Stelian Ţurlea) şi sprijinit solid şi fără fisură, cale de 13 ani, de Adrian Sârbu, autorul celui mai trăznitor verdict din existenţa mea profesională: „poţi să te bâlbâi pe ecran cât vrei”. O emisiune de carte cu o medie de 400 000 de privitori zilnic e ceva aiuritor. Slavă Domnului că vreo zece ani n-am ştiut cifra asta, fiindcă, altminteri, mi-aş fi luat tălpăşiţa demult. Sigur că mi-a schimbat radical – în bine - viaţa, chiar dacă ma îndepărtat irepresibil de liniştea arhivelor, recluziunea bibliotecărească, utopia „marilor sinteze”, ambiţia doctoratului, catedra universitară ş.a.m.d. Mi-a dăruit, în schimb, bucuria enormă a descoperirii publicului, contactele emoţionante de zi cu zi, în cele mai neaşteptate locuri şi situaţii, cu tot soiul de oameni, între 8 şi 80 de ani. Dar mai ales m-a eliberat de complexe. Mi-a dat acea siguranţă de sine a cărei absenţă mi-a torturat tinereţea. Mai mult: mi-a stimulat latenţele histrionice în aşa măsură, încât mi-a inoculat un activism cultural de-a dreptul stahanovist. De prin 2008 încoace, am vorbit nu doar la câteva zeci de lansări de carte anual, nu numai în zeci de conferinţe (în mediul universitar, medical, financiar, managerial, diplomatic), ci şi la sumedenie de licee din Bucureşti, Sibiu, Braşov, Călăraşi, Rm. Vâlcea, Bacău, Focşani, Moreni ş.a., pretutindeni într-o feerică dăruire de sine. Una absolut şocantă, deopotrivă pentru mine şi auditoriu, date fiindu-mi logopatia, analfabetismul retoric şi nesiguranţa infantilă.

Ce credeţi despre destinul cronicii literare? Multă lume se plânge că ar fi desuetă sau pe cale de dispariţie.

Şansele sunt exclusiv criticii literari specializaţi. Dacă ei se vor lăsa în voia populismului ce navighează nestingherit pe apele diletante ale blogosferei, totul se va rezuma la jucărele vanitoase, provocări greţoase, fiţe, mediocritate aricioasă şi ifose de chicklit. Dacă profesioniştii cu personalitate vor reuşi să-şi subsumeze zona, să o domine şi nu să-i cânte în strună (vizând s-o transforme într-un electorat sui generis), atunci ierarhiile se vor edifica, întări şi înstăpâni de la sine. Important este, pe de o parte, să reziste pe piaţă gazetele literare tradiţionale, iar de cealaltă parte ca revistele online să-şi recruteze conştiinţe critice veritabile, creditabile, percutante şi apte de cursă lungă.

Ce rol are (ar trebui să aibă) metoda în actul critic? Aţi aderat la vreo metodă critică?

Nu. De când scriu am fost total ostil teoriei literare, „ştiinţei literaturii”, academismului, ştaifului universitar, metodologiilor, isterizând sistematic instanţe precum Adrian Marino, Marin Mincu & Co. Am fost şi am rămas foiletonist impresionist, eseist liricoid, un ins cu naturel artistic, a cărui unică „metodă” e pura plăcere a lecturii cu virtuţi glosatorii şi catalitice. Ca orice grilă, ca orice instanţă normativă, ca oricare cenzură, metodologia operează fatalmente procustian: forţează, sleieşte sau umflă artificial subiectul, transformând invariabil textul în pretext pentru coregrafia narcisismului critic.

Care sunt cele mai mari riscuri pe care le are de suportat criticul literar? Ce privilegii, ce atuuri mai are el, astăzi?

1) Autosuficienţa emfatică: să se rezume pe viaţă la lecturile şi convingerile tinereţii, din care să surfileze la nesfârşit verdicte previzibile. 2) Patima puterii, în loc de nobleţea prestigiului: să vadă în scriitorime exclusiv un corp electoral maleabil şi ductil, iar în viaţa literară numai mania ierarhiilor, pasiunea sforăriilor, sectarismul coteriilor. 3) Mizantropia, tot mai accentuată cu trecerea vremii, pe măsură ce vezi că eşti tratat ca un prestator de servicii, de nu chiar ca un prezervativ sau tampon igienic. 5) Sastiseala : groaznicul plictis de a citi ani şi ani aceleaşi cărţi de la aceiaşi autori, cu aceleaşi ifose grandomane, patimi răzbunătoare şi injuria-n bandulieră. 6) Crunta rivalitate exercitată de literatura universală asupra filtrului cu care ajungi să citeşti cărţile autohtone. Mă rog, subiectul necesită un interviu anume. Atuuri ai numai după acumularea constantă de prestigiu, după ce practici nesmintit, ani buni, meseria. Vorba lui Nicolae Manolescu: trebuie să trăieşti mult în breasla asta. De privilegii nu cred să mai fie vorba astăzi, poate în mediul academo-universitar, pe la conducătorii de doctorate, comisii de evaluare etc. Pentru pălmaşii din gazetărie, unicul privilegiu îl constituie cărţile oferite gratis de edituri ca „serviciu de presă”. Să fi văzut pe timpuri privilegii, când te numeai Romul Munteanu, Piru, Ciopraga, Râpeanu...

Literatura română de azi nu prea mai are pasiunea dezbaterii intelectuale, argumentate, bazată pe tensiune a ideii şi pe suflu polemic. Ce preferaţi, polemica sau pamfletul?

Ei, Doamne, cum naiba să preferi pamfletul? N-am înţeles niciodată cum aveau loc simultan în Arghezi autorul de litanii sublime şi autorul de pamflete cu trânji, bale, puroaie şi orduri de varii provenienţe. Iar după ’89 noţiunea de pamflet a fost mânjită irecuperabil de vidanjorimea sa C. Vadim Tudor. Sigur că absenţa adevăratelor polemici, lipsa cluburilor de idei, înţelegerea jegoasă, complet anapoda, a ce înseamnă campanie de presă, perpetuarea suicidară a gherilei culturale cu tradiţie deja seculară la noi, paralel cu demonica frenezie a linşajului mediatic, otrăvesc sistematic organismul literar. Totuşi, în măsura în care scriitorii cu conştiinţă culturală îşi continuă (cu amară seninătate) lucrarea, iar unii critici încă se preocupă de onesta evaluare a literaturii şi nu doar de poleirea propriului soclu, încă sunt speranţe pentru o demnă continuitate. Apa trece, pietrele rămân... (tocite, într-adevăr).

Cum priviţi literatura de azi? Putem concura cu Evropa? Avem scriitori de Nobel? Care ar fi aceştia, în opinia dvs.?

Am spus-o cu variate ocazii: nu am absolut nici un fior, nici o aşteptare bovarică în domeniu. Nobelul este un premiu preponderent politic, cu temeiuri geo-etnic-etic şi abia apoi estetice, iar scriitorul român ar face bine să lupte cu precădere pentru câştigarea unui număr cât mai mare de cititori autohtoni. Scriitori de talie europeană avem, fără doar şi poate. Nu avem strategia şi tacticile de impunere a lor pe piaţa literară. Iar asta înseamnă efort sistematic, tenacitate, subtilitate, sprijin politic şi financiar la vârf. Pe scurt: dacă tot ce începuse ICR-ul sub conducerea lui Patapievici ar fi continuat încă 10-15 ani în acelaşi ritm, s-ar fi recuperat toate distanţele, complexele de inferioritate, handicapurile. Aşa, însă, am reintrat bine mersi în butoiul Danaidelor, adică în acea „linişte” mult dorită în epoca Ion Iliescu.

Vă spun ceva tinerii scriitori? Pe cine mizaţi, dintre poeţii, prozatorii, eseiştii, criticii tineri? Care e, în opinia dvs., revelaţia literaturii române de după 1989? De ce?

Fiind nu o dată constrâns, în ultimii ani, să dau numai câte unul sau două nume de revelaţii post ’89 pentru fiecare gen literar, nu am ezitat deloc şi am mitraliat: Ion D. Sîrbu (Adio, Europa, plus corespondenţa şi jurnalele), Ioan Es. Pop în poezie, Orbitorul lui Cărtărescu, eseistica lui Patapievici, romanele şi eseurile istorico-literare ale Ioanei Pârvulescu, teatrul lui Vlad Zografi. Revelaţiile au fost, bineînţeles, mai multe, de la Blaga cu Luntrea lui Caron la evoluţia lui Gabriel Liiceanu către scriitura de sine, de la Sertarul cu aplauze la Degete mici şi Noapte bună, copii. Cu tinerii cei mai tineri stau foarte prost. Cât despre marea revelaţie a literaturii noastre în postceauşism, ea este, de departe, tsunami-ul memorialistic. De ce? Păi la asta muncesc să răspund de tot atâta vreme.

Aveţi un proiect editorial la care lucraţi în prezent?

Cu voia lui Dumnezeu, la „Gaudeamus” sper să lansez un eseu epistolar, scris împreună cu Ciprian Măceşaru şi dedicat tinerimii marcate de efectele nocive ale vitezei în toate: în gastronomie, sport, risipire de sine, turism, religie, loisir, sexualitate ş.a. Se va numi Despre nerăbdarea de-a fi răbdător, fiindcă ambii autori au luptat (şi luptă) din greu cu elanurile centrifuge, cu pripeala, improvizaţia, hedonismul, cheltuirea nebunească a eului, totul pe muchie, rapid, mereu în detrimentul substanţei, al răgazului meditativ şi bucuriilor dense. Pentru mine, simplul fapt că am rezistat să nu-l aruncăm pe piaţă acum, la „Bookfest”, şi să-l mai şlefuim câteva luni constituie o victorie în sine. E bine să observi că îmbătrâneşti şi să înveţi să fii cuminte. Cum scrie la Pateric: „tot ce e prea mult vine de la draci”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara