Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Dacă inspiri numai ce expiri, mori de Nora Iuga


Voi scriitorii, mai ales poeţii, sîntem fiinţe nobile, cel puţin aşa ne place să credem. Nu, nu vă grăbiţi să mă contraziceţi, aveţi tot timpul s-o faceţi mai tîrziu. îmi amintesc de o anchetă apărută într-o revistă bucureşteană. Nu mai ţin minte dacă era înainte sau după revoluţie, dar asta oricum nu contează pentru că apartenenţa poetului la partidul sîngelui albastru este definitivă şi totală ca zidul chinezesc sau ca frumoasele braţe absente ale lui Venus din Milo. Ce dacă el, poetul, are un limbaj birjăresc, ce dacă foloseşte cu dezinvoltură deprinderi suburbane, astea se includ în lista micilor extravaganţe care-i stau bine fiecărui nobil la o adică. Dar să revin la ancheta noastră. întrebarea care li se adresa poeţilor era stereotipă: ,Pentru ce şi pentru cine scriu?" şi răspunsul, fireşte, invariabil acelaşi: ,Scriu pentru că nu ştiu să fac altceva". ,Scrisul e o muncă fără scop; scopul e vulgar". ,Scriu exclusiv pentru mine şi în mine", ,Cînd scriu îmi anulez orice dependenţă exterioară". ,Numai în scris îmi aparţin total". Se pare că toţi poeţii au un fel de dispreţ faţă de ceea ce numim ,în aer liber" sau ,la lumina zilei". Cred că nici oamenii nu le plac prea mult pentru că fiecare om e un potenţial cititor şi ei nu vor să recunoască nici în ruptul capului că de fapt scriu pentru un cititor, că nici nu pot exista fără el. îmi amintesc de Villach, acolo pe malul Dravei cea veşnic verde, m-am oprit să văd laboratorul întunecat şi tainic al lui Paracelsus şi, cu cît încercam să mi-l imaginez, în locul lui îl vedeam pe Faust pipăind între degete o bilă ternă şi tristă de plumb pe care se căznea s-o prefacă în aur. Sta acolo singur domnul Paracelsus alias Faust aşteptînd cu frică şi nerăbdare să se aprindă plumbul între degetele lui şi chiar de-ar fi venit peste el toate zonele inundate ale Europei şi pădurile în flăcări ale Portugaliei şi Tsunami cel inegalabil şi cele cinci avioane prăbuşite într-o singură lună, nimic nu ar fi putut să-l smulgă din izolarea lui. Şi deodată şi-a zărit umbra şi şi-a amintit că e singur şi la ce bun aurul pe care îl zămislise dacă nu vedea nimeni isprava lui şi nimeni nu era acolo să se bucure de ea şi s-o ducă mai departe. Asta mi s-a arătat mie în laboratorul lui Paracelsus şi mă gîndeam la poet, la nobila şi ipocrita lui lepădare de lume. Aproape că mi se pare ridicol tot ce vă spun cînd aici, în faţa mea, se află o bună felie de literatură universală şi eu fac pe deşteapta vînzînd castraveţi la grădinar. Da, am ajuns să recunosc că eu ca poet nu pot exista fără cititor abia după ce mi s-a interzis vreme de 8 ani să public un singur rînd în vreo revistă sau în vreo carte. Aveam deja 40 de ani şi nu-mi apăruseră decît două volume de poezie. Atunci am înţeles că nu poate exista poet fără cititor, cum propriul meu chip nu poate exista pentru mine fără oglindă. Şi ca să nu mor, pentru că, nemaivăzîndu-mă ei toţi mă uitau şi uitarea e moarte, nu-i aşa, am început să beau ca să scriu, turnam vodkă în mine, toate balamalele existenţiale crăpau dracului, creierul meu devenea un mare amfiteatru plin cu cititori virtuali şi numai aşa puteam să scriu şi scriam. Da, domnilor, noi poeţii sîntem de fapt nişte fecundători, un fel de tăuraşi de montă cu pedigri. îi considerăm cantităţi neglijabile pe cititori, dar sîntem gata să ne dăm peste cap, să ne punem tichia de claun cu clopoţel ca ei să ne audă, să ne accepte invitaţia, să ne vină în pat, să se iubească cu noi şi, în cele din urmă să ne mai facă şi copii. Avem vocaţie de Pygmalion, domnilor, sau în variantă modernă de Profesor Higgins; vrem să ne cîştigăm nemurirea nu prin pactul cu diavolul, prin intermediul limbii engleze. E şi ăsta un fel de clonare, un passe par tout pentru universalitate. Procedeul e simplu cum se obişnuia pe vremuri în celulele care funcţionează ilegal: ,Citeşte şi dă mai departe", de parcă un text ar putea fi citi la fel de toată lumea, dacă toţi vorbim englezeşte. Dar, vai, nu-i aşa domnilor, confraţilor, am făcut o experienţă tristă. într-o zi mi s-a făcut dor de bărbatul meu care a murit acum 10 ani. Era poet. Şi am întins mîna şi am luat din raft cartea lui crezînd că o să-l găsesc acolo întreg cu gîndurile, cu amintirile, cu emoţiile lui, că o să facem conversaţie... şi cînd colo nimic din Nino al meu; parcă citeam Pessoa, Trakl sau Saint John Perse. Sigur, sînt asaltată de idei, sar de pe un trotuar pe altul, încurc premizele cu concluziile şi nu se mai înţelege nimic; îmi dau seama că şi pe voi ascultătorilor vă pierd din mînă. Dar ce să facă un scriitor care se încăpăţînează să scrie, nu cum se vorbeşte, ci cum se gîndeşte: să scrii ca într-un amor perfect cînd forma scrisă a gîndului s-ar suprapune total peste forma gîndului care n-a învăţat încă să vorbească. Vă daţi seama ce economie s-ar face? Am elimina tot ce e de prisos, am scoate la pensie toţi paraziţii care ne bruiază emisia, pe ,că" şi pe ,cum" şi pe ,care" şi pe ,căci" şi pe ,acum" şi pe ,atunci" şi cîte altele; am pluti într-o elipsă continuă - o limbă cu găurele ca o dantelă prin care orice cititor îşi poate trasa panglica colorată a propriei tăceri. Nici nu vă daţi seama cît ar putea fi de frumos! ,Frumos, frumos, dar nu se înţelege", spune cititorul nostru, prietenul, vai, şi mai ales criticul, şi dă cu cartea de perete şi o uită în spatele fotoliului. în definitiv un asemenea text nici nu poate fi definit, clasificat, încadrat într-o categorie. ,Ce-o fi", se întreabă factorul de decizie captiv în tabelele mendeleieviene, ,poezie sau proză?". în cazul ăsta neputîndu-se stabili minoritatea căreia îi aparţine, bietul text nu poate fi nici respins, nici premiat - grea dilemă! Divaghez, divaghez. Drama scriitorului este că are nevoie de cititor ca de aer, dar în aerul ăsta stratul de ozon se subţiază continuu. Sînt ţări închise spaţiilor largi, marilor platouri cu vizibilitate sporită. }ări care necunoscînd decît cele şapte culori ferme ale spectrului solar ignoră sau contestă nuanţele intermediare. Aceste ţări sînt părăsite de artiştii lor pentru că arta e ca respiraţia într-un spaţiu închis; aerul pe care-l respiri e încărcat cu bioxid de carbon şi dacă eşti obligat să inspiri numai ce expiri mori în cele din urmă sufocat. Nu sînt nişte nelegiuiţi, nişte descreieraţi, artiştii care-şi uită ţara şi mama şi limba maternă - ei vor să se salveze de la moarte. Ce altceva sînt strigătele acuzatoare ale lui Thomas Bernhard, ale Elfriedei Jelinek, ale lui Emil Cioran şi ale cîtor voci care nu ajung pînă la noi şi eu ce fac aici, strig pe limba mea despre mine şi despre lipsa mea de aer în literatura în care trăiesc. Nu suport să cînt în cor. Corul este cea mai cumplită molimă care se poate abate asupra unei literaturi, e mai rău decît mana pentru vie. Am mereu în urechi fraza nesuferită care mi se spunea din copilărie - o ştiţi şi dumneavoastră - ,toţi avem nevoie de modele! E important cum te orientezi în alegerea modelului!" Vă mărturisesc sincer n-am simţit niciodată nevoia unui model, cum n-am simţit nevoia unui frate, m-a ferit Dumnezeu, iar modelul nu ţi-l alegi, el dă singur buzna în intimitatea ta dacă găseşte fotoliul potrivit ţi se instalează confortabil, fără să te întrebe dacă te culci la aceeaşi oră cu el şi nici dacă îţi place deodorantul lui. Cum să mai intereseze un corp poetic în care s-au stratificat fortuit reziduuri din Dostoievski, din Rimbaud, din Thomas Mann, din Kafka, din Faulkner, din Joyce, cînd lumea noului corp poetic începe cu Salinger, ridicat la rangul de patriarh al tinerei generaţii. Şi, culmea, trăim concomitent, se cheamă că sîntem contemporani, dar vorbim limbi diferite, amintirile noastre nu se mai intersectează nicăieri. Cu cît timpul se accelerează, distanţa se dilată înspăimîntător - ce era înainte un secol a devenit un mileniu. Inaccesibilitatea unui anumit tip de retorică nu se datorează numai unor incompatibilităţi de programare culturală. Nu înţeleg de ce pe tinerii poeţi români îi respinge experimentul, de ce nu se joacă, de ce nu sînt ironici, de ce pun forma la zid, de ce graţia, eleganţa, surdina au devenit păpuşi împăiate şi lumea e o latrină plină cu vomă, scîrnă şi spermă şi strigă peste tot: asta e existenţa, noi nu ne jucăm, noi ne purgăm, ăsta e conţinutul nostru, singurul real, singurul valabil - conţinutul e scîrba! Şi cititorul înţelege acest mesaj pentru că se vorbeşte pe limba lui, se simte pe simţirea lui. Se pare că popoarele îngenunchiate, înfometate, umilite, trăiesc nostalgia suferinţei şi nu acceptă nimic ce iese din perimetrul şotronului lor. Dacă piatra a sărit dincolo de linie eşti eliminat. Nimic nu mai e în limitele normalităţii nici în conştiinţa scriitorului, nici în cea a cititorului. Mi-e greu să închei pentru că nu găsesc nici un răspuns. îmi vine în minte un citat dintr-un studiu de Bogdan Ghiu la textul lui Antonin Artaud Pentru a pune odată capăt judecăţii lui Dumnezeu: ,Ştiut fiind faptul că orice societate, din orice punct al globului şi din oricare moment al minunatei sale istorii, este clipă de clipă, dar uneori cu ardoare sporită, şi o societate de interpretare... mă întreb totuşi dacă cei care i-au interzis poetului accesul la marele public nu au avut dreptate; ferind însă, nu aşa-zisul public ,larg" (căci ce se pierde din înălţime şi adîncime se pune pe lărgime) de violenţa şi de ,ultrajul" poetului, ci pe acesta din urmă de nesimţirea şi de indiferenţa unui corp social care nu se lasă trezit din somn cu una cu două şi care nu are, pînă la urmă, nevoie decît de revelaţii aparente, plăcute sau în cel mai bun caz, moarte (lectura ca vizită la cimitir) aceasta fiindu-i de fapt, cum spunea Pascal, partea de înţelepciune.


(Cuvînt rostit în cadrul Festivalului Internaţional ,Zile şi Nopţi de Literatură", Neptun, sept. 2005).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara