Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Cuvinte „ridicându-se din ţărâna propriilor oase“ de Grete Tartler

Amos Oz şi Fania Oz- Spielberger. Evreii şi cuvintele. Eseu. Traducere din engleză şi note de Ioana Petridean. Humanitas Fiction 2016.

Dialogul pe tema identităţ ii evreieşti între tatăl romancier, Amos Oz, şi fiica sa, istoricul Fania Oz-Spielberger, având ca punct central relaţia dintre evrei şi cuvinte, sau importanţa educaţiei, nu putea fi decât extrem de incitant.

Suntem purtaţi pe urmele învăţaţilor şi scriitorilor care au parcurs istoria continuităţii evreilor – „dintotdeauna pavată de cuvinte” – într-un zbor panoramic, declanşator de discuţii intergeneraţionale, cu un bagaj serios de lecturi (de la Biblie, cele două Talmuduri, comentariile lui Nahmanide, Maimonide şi alţi medievali, la studioşii contemporani ai învăţăturilor rabinice), dar şi cu spontaneitate şi umor. În linia tradiţională a dreptului la contrazicere („cheia inovaţiei”) cei doi explorează cu forţe egale şi complementare acest „univers intelectual masculin”, în care punerea de întrebări e activitatea preferată, iar copiii mici sunt deja nişte învăţaţi. Citind textele sacre (literatura pentru copii fiind de dată recentă), fiii primeau torţa şi atingeau „două scopuri intelectuale : punerea în mişcare a rotiţelor creierului şi anularea de către Dumnezeu a perspectivelor asupra mărimii şi importanţei. În lumea lui Dumnezeu, cele mai mărunte lucruri au o importanţă egală cu aceea a celor mai mari”.

Provocarea intelectuală porneşte de la „plăcerea de a vorbi, elocvenţa stranie”: „Evreii au avut o predispoziţie spre cuvinte […] Este o verbalizare anxioasă şi alertă, care se încolăceşte în jurul textelor antice, împănată cu formule pline de originalitate. Evreii vorbesc mult, citează mult şi dezbat mult: dintotdeauna a fost astfel”. (Predispoziţie a semiţilor, în general. Arta de a vorbi şi elocvenţa, al-balagha, sunt şi în lumea arabă însuşiri sine qua non. Prozatorul al-Gahiz, sec.IX, a teoretizat conceptul de bayan, în care claritatea, limpezimea rostirii marchează centrul filozofiei limbii; rostirea cea mai clară fiind cuvântul lui Dumnezeu). Umorul, pe care autorii îl socotesc „un alt vlăstar al aplecării evreilor spre cuvinte”, e şi el pus în prim plan de multe naţii. De altfel, chiar autorii recunosc: „Adesea, in acest eseu şi în afara sa, în lumea largă, evreii nu sunt evrei. Ei sunt omenirea întreagă, care intră în contact cu povestea, semnificaţia şi legea materializate în text. Încercaţi să înlocuiţi cuvântul evreu din această carte cu cititor”.

Într-adevăr, într-o istorie a cititorului ne-am pune altfel întrebarea dacă a fost (căci aşa se vede din stil) Cântarea Cântărilor scrisă de o femeie? Eva, mama a tot ce e însufleţit, Lilit cea plină de vervă, respectabila Sara, dar şi Rebeca, Lea, Rahela, Miriam, Debora, Ana şi altele, toate aceste femei care „au schimbat istoria prin intermediul unor acte verbale”, rostind sau cântând, au şi descifrat (citit) lumea, făcând-o, la vremea lor, să supravieţuiască din punct de vedere cultural. Nu numai „la vremea lor”, perspectiva asupra timpului nefiind liniară. Tora e deopotrivă alegorică, dar şi implicată în istorie. Învăţaţii din toate timpurile se află mereu în dialog, „totul se întâmplă dintr-o dată”.

Un capitol deosebit de bine scris este cel consacrat raportului colectivitate/ individualitate (fiecare suflet reprezintă o lume întreagă, fiecare om este o versiune unică a Omului original, individualizat prin pecetea imaginii lui Dumnezeu) şi lumii lingvistice a evreilor. „Ebraica, idiş, iudeo-spaniola (sau ladino) şi iudeo-araba aparţin exclusiv naţiunii evreieşti şi sunt scrise cu caractere ebraice. Texte evreieşti deosebit de importante au fost concepute în aramaică, în greaca elenistică, în arabă, italiană, germană, engleză, franceză, rusă şi alte câteva limbi. […] În epoca noastră de consolidare lingvistică şi de traducere rapidă, aproape toate noile opere literare evreieşti apar fie în engleză, fie în ebraica modernă” Limba sacralităţii a revenit la viaţă ca limbă vorbită. „Rabinii şi profesorii, iluminiştii din diaspora şi pionierii sionişti s-au implicat deopotrivă în împlinirea acestui miracol creat de oameni. Observatorii uluiţi au scos în evidenţă faptul că nimeni nu a mai făcut dragoste în această limbă ancestrală timp de două milioane şi jumătate de ani […] Articolul de pe Wikipedia referitor la limba ebraică sintetizează totul într-o singură propoziţie cât se poate de seacă: Dispărută ca limbă maternă în secolul al IV-lea d.Chr., renăscută în jurul anului 1880. Iată o poveste de dimensiuni biblice, spusă într-un mod de o simplitate biblică: o limbă grandioasă a fost brusc rechemată la viaţă, ridicându-se din ţărâna propriilor oase.”

Totuşi, nu putem spune că limba veche ar fi murit, deoarece au existat mereu teologi şi ebraişti care au studiat-o. În varianta modernă s-au păstrat cuvinte, au apărut înţelesuri noi, iar altele „au fost fabricate pornind de la rădăcini ebraice de către Bialik, Ben Yehuda şi tovarăşii lor”. Sintaxa e inspirată din idiş şi alte limbi europene, pronunţia şi ritmul – din ebraica sefardă, acest „hibrid unic care a devenit o limbă vie” are peste zece milioane de vorbitori (mai mulţi decât danezii, lituanienii sau austriecii).

Dialogul nu ocoleşte titlul de „popor al Cărţii, atât de iubit de politicieni şi de organizatorii festivalurilor literare”, arătând că „vine direct din Coran. Fraţii noştri musulmani au fost de acord să ofere acest titlu înălţător, împreună cu un grad rezonabil de toleranţă politică, credinţelor la temelia cărora stă Biblia şi care îi includ pe evrei şi creştini deopotrivă”. Evident, kitab denumeşte .în această expresie Cartea sfântă. Aş mai da şi alte exemple de consonanţă. De exemplu, cuvântul ebraic nefesh, „suflet” legat aproape exclusiv de viaţa de pe pământ, „pentru că sângele este nefesh”; tot astfel, la vechii beduini, în lumea preislamică, sângele apare câteodată cu denumirea de nafs (care denumeşte ulterior doar sufletul).

Declarându-se gata să se lase corectaţi, cu o toleranţă plină de înţelepciune („Fie ca toate controversele noastre să rămână vii. Fie ca la sfârşitul vremurilor să îngropăm cu toţii securea, iar învăţătura să prospere […] Între timp, aşa cum spune o veche zicală evreiască, vă rog să nu puneţi totul la inimă. Nu este sănătos. Nu sunt decât cuvinte”), autorii încheie .acest minunat dialog deopotrivă familiar, contradictoriu şi plin de umor, cu o observaţie greu de uitat: „Evreii nu au avut niciodată un papă. Romancierului dintre noi îi place să spună că nici nu ar fi putut avea un papă. Pentru că, dacă am avea unul, toată lumea l-ar bate (sau ar bate-o) pe umăr, spunându-i că bunica sa l-a cunoscut pe bunicul lui în Plonsk sau la Casablanca. Cel mult două grade de separare”.

Dacă nu doriţi să deveniţi savanţi, studiind limba textelor sacre, şi nici nu aveţi motive să învăţaţi varianta ei modernă, citiţi totuşi această carte scrisă accesibil şi cuceritor, despre soarta cuvintelor. Veţi privi cu şi mai mult respect strădania tuturor celor care, scriind, au menirea să le păstreze în viaţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara