Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Cuvinte şi limbaje de Gina Sebastian Alcalay

Oare cîţi ştiu, în România şi în Israel că marele matematician, lingvist şi filozof al ştiinţei, academicianul Solomon Marcus, este fratele scriitorilor Marius Mircu şi Marcel Marcian - ultimul din păcate decedat acum cîţiva ani? Din această familie talentată şi extrem de harnică, aşa cum o atestă recordurile şi ambiţiile literar-reportericeşti, ale lui Marius Mircu, nu o dată amănunţite de el însuşi, în rubricile sale de gazetă, face parte şi Solomon Marcus, Solomonică pentru prieteni şi foşti colegi. Modest, rezervat, pe vremuri chiar timid, vorbind în public relativ puţin despre el însuşi şi performanţele sale, la 82 de ani, el îşi continuă neabătut activitatea prodigioasă. Stau mărturie numeroasele apariţii editoriale, amplele articole din presa culturală românească (cu precădere România literară) dar nu numai, prelegerile în calitate de profesor-invitat la universităţi ale lumii, frecventele dialoguri şi participări la talk-show-uri televizate de pe canalele româneşti, în compania altor personalităţi de seamă. Recent, l-am descoperit pe TVR1, pînă şi într-o emisiune despre loterie, în care era rugat să explice ştiinţificeşte şansele unui om de rînd de a dobîndi un loz cîştigător.
Am fost - alături de alte fete din generaţia mea - colegă de clasă cu Solomonică Marcus la Liceul Evreiesc din Bacău, el fiind cu un an-doi mai mare decît noi, deoarece fusese lăsat corigent la română pe când era elev al Liceului de băieţi din localitate. Nimeni nu bănuia pe atunci că se va afirma cîndva în lumea ştiinţifică, literară şi academică internaţională drept întemeietor al unei discipline noi, denumită lingvistica matematică sau Poetica matematică.
Mult după vîrsta şcolii, îl întîlneam din cînd în cînd în Bucureşti, în zona Pieţei Romane unde locuiam, dar nu ne prea opream să stăm de vorbă, poate, în ce-l priveşte, din cauza timidităţii sau lipsei de timp, pe cînd eu aveam impresia că nu mă recunoaşte, dar mai ales mă simţeam copleşită de notorietatea pe care o dobîndise pe plan mondial fostul meu coleg de odinioară.
Nu ştiu bine cum se face, oricum, după ce i-am expediat din Israel unde domicialiam deja, prima mea carte, am început, la un moment dat, să ne scriem. Spre surprinderea mea, îmi răspundea pe larg şi fără umbră de gomă, chiar din marile oraşe în care era acreditat ca "visiting professor" la Universitate (cel mai frecvent din Sao Paolo sau Quebec), analizîndu-mi "producţiile" la o a doua sau a treia lectură ("Pentru mine a citi cu adevărat, înseamnă a parcurge în zig-zag, într-un Ťva et viensť, a citi şi a reciti, înainte chiar de a trece mai departe (...). Şi de pe acum pot spune că unele pagini le-am savurat şi la a treia lectură"); lăsîndu-se în voia unor asociaţii şi referiri filozofice interesante, ca, de pildă, apropos de ideea lui Paul Ricoeur din "Temps et Récit" după care "timpul ficţiunii nu se mai opune timpului istoriei", sau de temerea exprimată de Baudrillard că "noile generaţii nu mai pot înţelege nici cel de al doilea război mondial, nici holocaustul". în multe alte scrisori, ca şi mai tîrziu, cînd am început să ne vedem efectiv an de an în Bucureşti, Solomonică se arăta legat afectiv cu mii de fire de oraşul său de baştină şi de toţi cei care i-au populat copilăria şi adolescenţa. Dacă l-a interesat în mod special prima mea carte, îmi scria el, era datorită faptului că ea conţinea "multe referiri la oameni, evenimente, locuri, idei, emoţii, obsesii care au făcut parte şi din existenţa mea, şi tocmai această iluzie este condiţia literaturii". "Eu îi raportez pe toţi, adăuga el, la perioada copilăriei şi adolescenţei, singura pe care am cunoscut-o, şi care de fapt conţine potenţial tot restul vieţii; (o ipoteză foarte plauzibilă pretinde că pînă la 7 ani ne-am trăit sub aspectul timpului psihologic jumătate din viaţă, presupunînd că trăim pînă la 75 de ani").
în conştiinţa mea, figura ilustrului academician, părinte al poeticei matematice, autor al atîtor comunicări, conferinţe şi volume erudite, coexistă cu imaginea unui Solomon Marcus extraordinar de uman, cu profunde daruri de afectivitate, cu o infinitate de preocupări şi o nesecată curiozitate faţă de toate faţetele vieţii (nu numai ale cunoaşterii, gîndirii şi artei), inclusiv faţă de semeni.
în scrisorile pe care le-am primit de la dînsul cu destulă regularitate în decursul a cîţiva ani de zile (şi de care am pomenit deja mai sus) se arată doritor să cunoască destinele (şi adresele) unei întregi pleiade de colegi de generaţie, cîndva fete şi băieţi consideraţi a fi floarea tineretului băcăuan (despre cîţiva dintre ei, aterizaţi în America, deţinea mai multe date decît mine, după cum ţinea minte, în mod uluitor, că în adolescenţă, trei fete, două brunete şi una blondă - subsemnata - formau un grup inseparabil pe străzile Bacăului); se interesa despre stadiul în care se aflau cîteva cărţi ale mele împotmolite la o editură bucureşteană şi o alta ce urma să apară la Tel Aviv; urmărea de la distanţă şi evenimentele politice legate de Israel pe care le comenta adesea cu umor subţire şi ironie sfichiuitoare: "CNN alege scenele cele mai perverse şi le aduce mereu în atenţie, astfel încît poţi face radiografia lor. O scenă de acest fel a fost întîlnirea Clinton-regele Hussein-Arafat-Netanyahu. Strîngerea de mînă dintre cei doi din urmă a depăşit net, în durată şi intensitate, pe aceea dintre Rabin şi Arafat. Mai întîi, mîna dreaptă a lui Arafat s-a întîlnit cu mîna dreaptă a lui Netanyahu (sub privirea plină de satisfacţie a lui Clinton). Cele două mîini drepte s-au încleştat puternic, s-au scuturat reciproc de mai multe ori (Arafat şi Netanyahu se priveau în acest timp în ochi, marcaţi de un zîmbet insistent), apoi mîna stîngă a lui Arafat s-a aşezat protectoare şi mîngîietoare peste cele două mîini drepte încleştate într-o dinamică accelerată, şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost deajuns, ca punct culminant, mîna stîngă a lui Netanyahu s-a aşezat, la rîndul ei, peste cele trei mîini puternic împreunate. Ziceai că asişti la o întîlnire a unor vechi prieteni care nu se mai văzuseră de un car de ani. Aş îndrăzni să spun că a fost mai mult decît o îmbrăţişare. Numai lacrimile au lipsit pentru a transforma totul într-un circ". Cred că rîndurile de mai sus ar putea intra cu brio într-o antologie de umor.
Ceea ce m-a impresionat în aceeaşi măsură în raporturile mele cu Solomonică a fost, mai ales în ultimii ani, sensibilitatea şi modul nuanţat în care a judecat instantaneu relaţiile mele cu fiul meu Eugen, susţinut încă de la 15 ani de marele Leonard Bernstein la studii de pian şi compoziţie în cele mai prestigioase academii muzicale din America şi, după absolvirea lor, rămas acolo.
îmi amintesc cum prin 2001, Solomonică îmi mulţumea pentru nişte rînduri ale mele, "atît de inspirate" încît, zicea el, l-au "uns la inimă"; apoi, după ce se interesa din nou de evoluţia lui Eugen, adăuga: "Te citesc cu plăcere în România literară şi mă simt pe aceeaşi lun­gime de undă cu tine. Aştept cu nerăbdare cărţile tale de la Albatros. Să mă anunţi neapărat dacă şi cînd mai vii în România".
Ceea ce am şi făcut, an de an, ultima oară în iulie 2007, cînd m-am întîlnit la restaurantul oamenilor de ştiinţă, unde mă invita deobicei. Regret că n-am fost capabilă să urmez sfatul pe care mi l-a dat cu acelaşi prilej: de a apela la serviciile bibliotecii municipale locale, pentru ca în lipsa computerului personal, să pot comunica cu prietenii de departe prin e-mail. Deocamdată, adevărat dinozaur în materie de tehnica modernă, continui să folosesc - în ciuda multor dezagramente, Oficiul poştal de cartier, telefonul fix şi maşina de scris tip muzeal.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara