Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Cutremur. În ţara florilor de Marina Constantinescu


Aproape niciodată somniferele pe care le iau nu-şi fac efectul. Angoasele mele reuşesc să iasă, în pijamale, din subconştient şi să anuleze cabotin diferitele concentraţii de ceva care se termină în "zepam" sau "cum" sau "nox" sau "nax". Este o boală planetară insomnia. Nici măcar aici nu sînt o excepţie. Uneori, şi aici clasic, aţipesc lîngă plodul meu, după ce, totuşi, citesc sau inventez o poveste. În funcţie de gradul de oboseală. Invenţia, vreau să zic. Orice regulă are şi excepţiile care să o confirme. Şi nu vreau să continui cu diverse cimilituri precum "la omul sărac, nici boii nu trag" sau "unde nu-i cap, vai de picioare" şi altele din aceeaşi familie spirituală. Dacă n-ai bani să faci ce trebuie de la început într-o casă, renunţă. Şantierele succesive, care dărîmă ce s-a construit anterior conduc viaţa spre coşmar, spre experienţa lui Sisif, trăită pe cont propriu. După ce am descoperit că prin transperantele vechi, de lemn, intră şi şuieră liber vîntul, iarna însăşi, după ce apa s-a infiltrat în măruntaiele casei şi am descoperit că nu aveam subfundaţie, hidroizolaţie ş.a.m.d., că nu sînt tiranţi, după toate şantierele anuale, am mai trecut prin unul de curînd. Să aibă asta legătură cu insomniile mele? }evile de căldură nu au fost bine calculate iniţial ca grosime, caloriferele ca randament, traseele nu au fost bine gîndite. Cu puţin înainte să se răcească afară şi pe datorie faţă de inginerul genial şi cumsecade, am schimbat totul. Viaţa a mai rămas să o schimb. În rest, totul este de ultima generaţie şi tehnologie în căsuţa mea. Această ultimă operaţiune din casa în care şi locuiesc a fost devastatoare. La propriu şi la figurat. Pereţi găuriţi, trasee modificate, alte găuri rămase la vedere pînă la adîncile mele bătrîneţi, dacă le mai apuc, desigur, tone de moluz şi de praf care au intrat peste tot, în cărţi, în şifoniere, suflete, nări. În fine, după toată tevatura este minunat în casă. Cald şi plăcut. Îngheţ doar o dată pe lună, cînd văd factura. Atît. Dar asta se întîmpla şi înainte. După ce plătesc, îmi trece.

Aşadar, privind în jur într-o bună dimineaţă dezastrul ce mă înconjoară, sleită de puteri, am vrut să fiu occidentală în ţara mea.

M-am gîndit că şi aici trebuie să fie firme care să facă, aplicat, curăţenie în casă, după aşa un şantier. Am căutat frenetic în Pagini aurii. Am sunat - cîte adiţionale! - şi am primit invariabil acelaşi răspuns: dacă sînt firmă, da, dacă nu, nu. Plata nu se discută decît în euroi, mulţi, deşi eu sînt plătită în lei, puţini. Dacă tranzacţia are în vedere o casă locuită, subiectul animatului dialog sare în aer. Sun la 931 şi o dispeceră amabilă îmi găseşte, bizar de rapid, cîteva numere de telefon. Nici unul corect! De la curăţătorii, de la spălătorii, nicidecum de la locul mult căutat de mine. Revin şi dau peste aceeaşi doamnă. Iritată de reproşul meu timid, ca să nu exclud ajutorul. Îmi dă alte numere. Complet aiurea, ca şi prima dată. Sun a treia oară şi hazardul absolut mi-o scoate din nou, tot pe distinsa doamnă, în cale. Cine de cine îşi bate joc, îmi strigă enervată la culme. N-apuc să-i spun că mi se pare evident că ea de mine, că-mi trînteşte telefonul. După cîteva ore, sînt tenace, nu?, un domn mi-a spus cool că mă rezolvă, că nu contează că nu sînt firmă şi că am cărţi, bulendre şi vechituri. Batem palma pe cîteva milioane bune. Amuţesc. Salariul meu pe o lună de la România literară să îl dau în opt ore!? Şi cu ce mai rămîn? "Fără moloz", îmi răspunde, promt, omul meu.

Muncesc ca nebuna cîteva zile. Nu-mi simt carnea, oasele, minţile. Spăl geamuri, aspir canapele, perdele, cărţi, draperii... Nu este perfect, deşi sînt perfecţionistă, dar nu m-a costat nimic. Decît delabrarea mea fizică. Nu-i mare lucru. Admir, înainte de poveştile de noapte bună şi în timp ce-mi înghit hapurile, policioarele din bucătărie cu obiecte din colecţia mea de ceramică pictată manual. Strălucesc! Doamne, zic, dacă vine un cutremur, zob se fac! Probabil că medicamentele îmi diminuează structura de fatalistă, în loc să-mi inducă somnul. La oameni ciudaţi, efecte pe măsură, mi-a spus un amic doctor. Mare. Şi-l cred. Citesc cîteva pagini din Făt-frumos din lacrimă - despre inventat nici nu a putut fi vorba - şi... şi... adorm. Cad într-un somn adînc, ca de sfîrşit sau de început de lume. Aud ca prin vis ceva în legătură cu un cutremur. Sar în mijlocul camerei şi mă simt legănată pervers. Se leagănă toată casa ca într-o unduire arăbească. Aşa, în ritmurile astea, viaţa se poate scurge încet-încet. În cîteva secunde, zbaterile cumplite, nimicnicia, insomnia, tristeţile, bucuriile, soarele, luna, ploaia, sufletul, dispar.

Cam după o jumătate de oră, cînd am priceput că a fost realitate şi nu vorba aruncată aiurea, seara, în bucătărie, după ce am constatat că situaţia este sub control, am vrut să-l sun şi pe fratele meu, stabilit în Canada de cîţiva ani bunişori, să afle din gura mea ce s-a întîmplat şi să audă că sîntem bine. Nu nimeresc prefixele - al ţării, al oraşului - mintea e înceată, de la pastile. Formez 971 pentru că mi se pare cel mai simplu în acest context. Îmi răspunde imediat. O secundă am senzaţia că, totuşi, visez. Liniştea de la capătul firului îmi dă de gîndit. Doamna de dimineaţă?! Cum o fi ajuns şi aici? E coşmar sau realitate? N-am să ştiu niciodată. "Da' de ce vreţi să sunaţi în Canada? Şi ce să le spuneţi? Că a fost cutremur? Ei şi? Lăsaţi-o baltă!" Încerc să-i explic că nu este problema domniei sale motivul pentru care vreau să telefonez în Canada, pe banii mei. Şi chiar dacă acela este cutremurul, tot nu o priveşte. Dînsa nu trebuie să se ostenească şi să-şi batul capul în miezul nopţii cu chestiuni ce nu fac parte din fişa postului.Trebuie numai să bată un număr. Atîta tot. Şi eu achit factura. Simplu. Stridenţa şi încăpăţînarea vocii aruncă în aer discursul meu. " Şi ce să le spui doamnă? Da' chiar n-ai somn?" Aş vrea să-i spun că nu prea am, deşi mă tratez, că n-aş vrea să-i sară şi fratelui meu care îşi poate imagina orice de la distanţă, că avem doi părinţi în vîrstă pe care îi adorăm, că e firesc să-l liniştesc şi să-i explic, în două vorbe, că nu s-a petrecut nimic dramatic. "Normal ar fi să dormiţi la ora asta, nu să staţi călare pe telefon. Daţi pace oamenilor. Şi ce să le spuneţi? Că a fost cutremur? Hai că-i bună! Da' chiar n-aveţi ce face? De ce nu luaţi ceva de somn? Sau citiţi ceva. Oamenii nu mai citesc în ziua de azi. Mie, una, nu-mi lipseşte Rebusul din geantă, de acasă, de la birou. E nemaipomenit. Dumneavoastră n-aveţi prin casă?" Insistenţele mele o scot din minţi. Nu înţelege cu nici un chip de ce mă cramponez să sun în Canada. Ca să spun că a fost cutremur? O aiureală. Da' eu n-am familie, domnule, nu e nimeni prin casă, nu mă poate pune nimeni la punct? Păi numai idei fixe am. Dimineaţă am vrut neapărat firme de făcut curat în casă. Ne-am boierit, raţi ale dracu' de muieri puturoase, nu mai ştim să dăm cu cîrpa, ne trebuie firme, alea, alea. Lenea e cît Casa Poporului, ce mai. Fratele din Canada mă învaţă tîmpeniile astea? De ce nu plec şi eu acolo, dacă e aşa de bine? Că-i ştie dînsa pe toţi îmbuibaţii aştia, ard gazul pe-acolo, cum l-au ars şi pe aici. Că ce, acolo umblă cîinii cu covrigi în coadă... După două ore, nici mai mult, nici mai puţin, obţin legătura cu Canada.

În casă e linişte, găurile de la ţevi tronează ca nişte trofee pe pereţi. Casa asta nu-i perfectă, spune cu reproş copilul meu. Şi are dreptate. Dar ce-i perfect pe lumea asta?



"Norilor, o, norilor

Unde-i ţara florilor?"

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara