Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
„Căutând Grecia cu sufletul“ de Grete Tartler

„-Gândim şi ne comportăm diferit în funcţie de limba pe care o vorbim, răspunsese Schliemann. Cînd scriu sau vorbesc în germană, mi se pare că sunt aspru; în engleză devin politicos şi civilizat, iar în franceză mă simt ironic; cum vi se pare că sunt atunci când vorbesc greceşte, domnişoară Sofia ? – Când vorbiţi greceşte sunteţi ca noi: generos în lucrurile mari, zgârcit în cele mărunte. Dar când scrieţi sunteţi... – îşi căutase ea cuvintele – ... internaţional”.
Astfel începuse povestea de dragoste şi marea colaborare între Heinrich Schliemann (1822-1890) şi soţia sa Sofia (ateniana Sofia Engastromenos, comoara fără de care arheologul n-ar fi putut duce la capăt săpăturile la Isarlâc şi Micene). Şi aceştia sunt eroii preferaţi de Irving Stone (1903-1989), autorul american de romane biograficistorice datorită căruia generaţia mea s-a îndrăgostit de Michelangelo Buonarotti (Bucurie şi extaz), Van Gogh (Bucuria vieţii), Schliemann şi Homer (Comoara grecilor) – dar care i-a „recreat” şi pe Darwin, Jack London, sau Abraham Lincoln. Un mare entuziast, Stone avea mai multe motive să-l admire pe Schliemann: îi semăna prin firea pasionată, prin formaţia de economist care îşi dedică spiritul practic culturii, prin alegerea unei soţii care să-l ajute în carieră. Prima sa carte, despre Van Gogh, nu fusese acceptată de niciun editor din cei 17 cărora le-o trimisese, până ce soţia sa, Jean Stone, n-a „hăcuit-o” temeinic, ea devenind ulterior redactorul tuturor scrierilor stoniene. N-a reuşit să-l dezbare de „lungimi”. Dar, în ciuda faptului că, la multe decenii de la moartea autorului, filmele şi site-urile pe internet despre vieţile celor descrişi de el abundă, mai sugestive şi mai concise, Irving Stone rămâne la fel de citit: având talentul de a se transpune în situaţii de destin, dar şi de a găsi clarificări tulburărilor sufleteşti, de a se implica direct într-o viaţă, dar şi de a privi de la distanţă, fiind romantic, dar şi eliberându-se, realist, de propriile păreri.
Să fi făcut doar istorie, n-ar fi avut cum să se răsfeţe descriind atmosfera ateniană, „căldura uscată, darnică, a zilei de vară târzie ... la fel de materială ca prezenţa bărbaţilor ieşiţi la cafeneaua lor preferată, sub palmieri şi salcâmi, să-şi bea ceaşca de cafea” cu paharele de apă alături, sclipind în aerul clar; sau evocând aromatele mese greceşti, de a căror opulenţă rafinată Irving Stone pare definitiv cucerit: „Sofia şi Marigo o luară înainte pentru a pune farfuriile cu supă de pasăre şi cele cu sos de ou cu lămîie, avgolemono. Apoi o farfurie cu barbuni prăjiţi – peşti mici cu dungi roşii. Pe urmă Sofia aduse bucăţi de pui pané, o pulpă de miel cu pilaf de orez, fasole verde şi roşii în ulei cu lămâie. Salata era din păpădii asezonate cu mărar şi oregano, măsline şi bucăţi de feta – neasemuita brînză albă de capră. Ca desert, nuci muiate în miere de Hymettus caldă, loukoumades, clătite mici, umplute cu jeleu de petale de trandafir, portocale, cubuleţe de baclava şi, în cele din urmă, băură cafea turcească în ceşcuţe minuscule, cafea care, după războiul de independenţă, era numită, cu mândrie, cafea grecească.”
Dacă ar fi luat doar realitatea ca ficţiune, în ideea mallarmeană că totul există în lume spre a ajunge într-o carte, nu s-ar fi putut scufunda în magia unui Bildungsroman („formarea” Sofiei, devenită dintr-o fostă elevă de 17 ani la Arsakeion un arheolog de renume, cetăţean de onoare al Berlinului şi colegă de breaslă cu Ernst Curtius, Émile Burnouf, Calvert, Virchow şi alţii). Dacă ar fi vrut să facă doar o apologie a iubirii într-o familie dominată de căutarea spirituală, iubire care îmbină şi erosul, şi agape, cu triada virtuţilor creştine (smerenie/ milă/ răbdare) n-ar fi reuşit să urmărească ritmul intens al acestor vieţi active în toate planurile, dedicate căutării şi construcţiei.
Tentaţia cea mai mare pare să fi fost pentru Irving Stone apropierea miturilor greceşti de alte religii, mai ales de credinţa creştină; în general, armonizarea culturilor Asiei şi Europei. Sofia tresare văzând cum scheletul luat drept Agamemnon fusese aşezat cu capul spre răsărit, aşa cum fusese înmormântat şi tatăl ei. Idolii de fildeş găsiţi la Troia sunt descrişi prin asociere cu cei din Orient. Lumina grecească e comparată cu interioritatea individului, în timp ce soarele egiptean rămâne exterior („egiptenii se închinaseră soarelui ; grecii îl purtau în ei”). Când Heinrich Schliemann recită, transportat, pe plaja din Aulida, din Ifigenia, sătenii care se adună să-l asculte par aceiaşi din vremea lui Euripide: „Cu toţii sunt buni creştini“, reflectă Sofia plimbînduşi privirea de la un chip la altul, „dar nu le-ar trece niciodată prin minte că zeiţa Artemis nu avea puterea să stăvilească vânturile. Ifigenia nu a fost sacrificată într-o altă epocă, de mult apusă ; sângele ei curge în vasul de apă purificatoare chiar în acest moment, pe ţărmurile lor nisipoase“. Muezinii chemând la rugăciune în Constantinopole induc aceeaşi stare de armonie cercurilor religiilor: „Sofia rămase vrăjită de Constantinopol, mai ales de intrarea în oraş dinspre marea supraaglomerată cu toate soiurile de ambarcaţiuni, de la caicuri pescăreşti minuscule pînă la cargouri multicolore, venite din toate porturile lumii. Turci, arabi, tătari, mongoli, egipteni, orientali, îmbrăcaţi în costumele lor naţionale, se îmbulzeau pe străzile înguste. Camera lor de la Hotel Katlayan avea un balcon din care se putea vedea Bosforul, Asia Mică, doar la o milă marină depărtare, şi chiar se puteau auzi muezinii chemând credincioşii la rugăciune din vârful minaretelor înalte şi ascuţite care străpungeau cerul. Heinrich îi arătă moscheile cu cupole strălucitoare, străzile pietruite ale vechiului cartier, cu arcadele lor de piatră şi cu grădini în spatele gardurilor înalte, mănunchiurile de cupole în formă de bulb de ceapă ale bisericilor bizantine mai vechi...”
Este evident că permanentul dialog între Sofia şi Heinrich se vrea nu doar o armonizare între Orient şi Occident (acesta din urmă simbolizat de arheologul activ, bogat, individualist, nerăbdător, convins până la surzenie de propriile păreri – din păcate, destinul chiar a făcut ca Schliemann să moară surd), ci şi între modul de a fi bărbat sau femeie, între tinereţe şi bătrâneţe, chiar şi între sferele de interese economice şi politice (”Erau de faţă şi ambasadorul german în Grecia, J.M. von Radowitz, precum şi majoritatea membrilor corpului diplomatic. Toastând pentru oaspeţii săi, în limba germană, Heinrich făcu observaţia, adesea întâlnită în presă, că germanii erau adevăraţii descendenţi ai grecilor! Sofiei i se urcă sângele în obraz. Se ridică să-şi rostească toastul în limba franceză : „Doamnelor şi domnilor, daţi-mi voie să beau în sănătatea tuturor reprezentanţilor Marilor Puteri care ne onorează în această seară. Nu-mi îngădui să fac politică, dar îl voi combate pe soţul meu, care a spus că germanii sînt adevăraţii descendenţi ai grecilor. Nu ! grecii moderni sunt”.)
De fapt, Sofia, deşi iubită, nu poate fi mereu înţeleasă de Heinrich. Dorul ei permanent de a-şi vedea familia, Atena, Grecia, rămâne inexplicabil: „Cred că nici un european nu e în stare să înţeleagă cât de unite sunt familiile de greci. Ne ducem dorul chiar dacă suntem despărţiţi doar pentru cîteva ore. Dorul meu de casă este mai dureros decât un picior rupt.”
Schliemann n-a fost cruţat, înainte de moarte, de gustul amar al adevărului că nu cetatea lui Priam a descoperit-o, dar fără această credinţă n-ar fi deschis arheologiei porţi până atunci nebănuite şi, mai ales, n-ar fi rămas printre cei care au înteţit pasiunea europeană pentru Ellada – cum spune Goethe în Iphigenie auf Tauris, cei care au căutat „pământul Greciei cu sufletul”. Povestea vieţii sale plină de contraste, tensiuni şi greutăţi, dar şi de vise creatoare va rămâne mereu fascinantă pentru orice european.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara