Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Curcanul de Marina Constantinescu


Fără evenimente spectaculoase nici măcar pe ultima sută de metri, anul 2001 îşi trăgea, ostenit, ultimele clipe ale existenţei. Ca şi în filmul Zorba grecul, bocitoarele se grăbeau să-l înmormînteze, de viu, totuşi, să-l deposedeze de bunuri, să-i smulgă şi dreptul la orele pe care le mai avea de trăit, să zicem în tihnă.

Şi pe la mine prin ogradă lucrurile arătau cam la fel. Poate mai multă consideraţiune faţă de intervalul petrecut în compania lui 2001. Dar, în mare, linişte. Toate astea pînă în data de 30 decembrie. Dimineaţă, pe la 8.30 mă sună, foarte tonică, prietena mea. Mărturisesc că buimăceala mea e mare la ora aceea, deşi sînt nevoită să fiu trează de ceva vreme. Foarte grăbită şi categorică mă anunţa că a făcut rost de curcan. "Ce curcan?" am întrebat sfios, convinsă fiind că este vorba de o confuzie. "Cel pe care îl vroiai de Crăciun. N-am putut să-ţi fac rost atunci, ci abia acum". Prietena mea este o fire autoritară şi îi place să hotărască şi în privinţa binelui celorlalţi. Am încercat, timid, să-i amintesc că renunţasem. Decizie luată de comun acord. În zadar. Noianul de reproşuri se năpusteau iarăşi asupra mea. Sec. Ideea principală fiind că nu ştiu să-mi hrănesc copilul cu mîncare naturală şi îl intoxic cu toate prostiile din tîrg. "După-amiază să vii la mine să-l iei" şi mi-a închis telefonul. Tocmai cînd mă pregăteam să o chem şi să-i mărturisesc că am un program cam încărcat pentru că pe la ora 19 am nişte musafiri aud ţîrîitul. Şi mai nervos. "Am uitat să-ţi spun: curcanul e viu. Ţăranii sînt beţi toţi şi nu a avut cine să-l taie." Doamne, Dumnezeule, ce să fac eu cu un curcan viu? În viaţa mea n-am tăiat vreo pasăre, lumea în jur e ocupată cu tot felul de pregătiri n-are cine să mă ajute, unde înşir oale cu apă fiartă să-i smulg penele, să-l tranşez cînd mai am atîtea de făcut pentru cina musafirilor? În fine, n-are rost să mă cert cu nimeni la sfîrşit de an. În fond, îmi vrea binele copilului, îmi face un asemenea cadou şi eu strîmb din nas. Sună telefonul. Precipitat. "Pe care îl vrei, pe cel de 400.000 sau pe cel de 500.000?" N-am apucat să-i mai spun că banii erau drămuiţi, iar suma de 400.000 de mii de lei era de-a dreptul o gaură în buget. Totuşi, şi o veste bună. Mi-l aduce acasă, după-amiază. Fug prin vecini, cer sfoară să-l leg pe curcan de scară, mă informez ce mănîncă şi, ca orice gospodină care se respectă, plec cu paltonul peste halatul de casă să caut boabe. În piaţă, nu, la supermarket, nu. Găsesc la un magazin mic boabe de porumb - popcorn - pentru floricele. Cu ochii pe ceas aproape că n-am mai simţit cum m-am mai uşurat de ceva bănuţi. Oricum, pînă a doua zi cînd voi tocmi pe cineva să-l "rezolve", va avea ce mînca. S-a înserat. Să fi fost deja 5. M-am gîndit o secundă că am scăpat şi frecam liniştită maioneza pentru musafiri. Bătăi în poartă. A sosit curcanul! Mai mult bîjbîind prin întuneric, scot pasărea din sac, o leg, o plătesc. "Apropo, tu ai curte. Am venit şi cu al meu să-l tai la tine. Pe balconul meu operaţiunea e mai dificilă." Deşi am găsit o toporişcă şi o bucată de lemn în chip de eşafod, în curtea mea s-a petrecut un adevărat masacru. Nimeni nu se pricepea la aşa o artă. E deja miezul nopţii. E linişte şi îngrozitor de frig. Privesc pe geam curcanul. E foarte frumos. N-am mai avut pînă acum o pasăre. Se agită. Dacă moare de frig? Caut, încet, prin casă o cutie mai mare, de carton, nişte ziare, un ţol vechi. Curcanul se uită la mine într-o parte, cu un ochi recunoscător. Mă asigur că are boabe suficiente, apă şi mă culc la 2 din noapte. Trecute fix. Un zgomot ciudat, infernal şi greu definibil mă trezeşte violent la ora 6.30 dimineaţa. Frîntă de oboseală, îmi ia ceva timp
să-mi dau seama că sînt zbieretele curcanului. Ce-o fi păţit? Urlă de foame, pesemne. Ies în curte înarmată cu două pungi de popcorn. I le revărs la picioare, dar le ignoră. Zbiară în continuare, îşi umflă aprig guşa şi aripile. Sînt disperată. A sculat toată casa. Şi strada. Bătrîna mea vecină stă atîrnată de gard şi mă întreabă cu o stupoare agitată ce se întîmplă. Ciucurele de la căciulă se bălăngăne nervos cînd în faţă, cînd în spate. Nu ştiu ce să-i răspund. Apare vecinul de vis-à-vis, priceput în toate cele. Mă scuz pentru un aşa deranj, călcînd cu papucii prin boabe şi rahaţi. Îi arăt mîncarea, cutia, ziarele, ţolul. Curcanul sfidează distinsa adunare cu stridenţa sunetelor sale. "O fi răcit", îngăimez biruită, "deşi a dormit acoperit. De aia refuză mîncarea." "Nici pomeneală, îşi cheamă curcile la apel." Mi-e limpede că nu pot să-l tai. Ies cu el la poartă, în braţe şi-l ofer trecătorilor, vecinilor. Este 31 decembrie. Nu-l vrea nimeni. Privesc eşafodul şi urmele masacrului de cu o seară în urmă. Hotărăsc: va locui cu noi. Pînă cînd? Pînă la anu şi la mulţi ani! L-am şi botezat: Hermes. După numele sfîntului mucenic din data de 31, din calendarul ortodox. În fiecare dimineaţă, la 6.30, Hermes îşi cheamă, fălos, curcile.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara