Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Curajul fricii de Constanţa Buzea

Şi totuŞi, nu îndepărtez de la mine tentaţia, oricât de mult m-ar tulbura şi m-ar strivi psihic ideea eşecului. Nu textul neapărat, ci vraja scrisului mă atrage. Şi totul începe, fără să se mai termine în realitate, în momentul în care, în prezenţa vizibilă a martorilor şi în prezenţa secretă a lui Dumnezeu, mă aud rostind nebuneşte angajamentul de a scrie. De altfel, sunt din ce în ce mai convinsă că dacă nu ar fi fost la mijloc mereu promisiunea solemnă, aş fi avut astăzi, din şi aşa pu-ţinul strâns, mai nimic. Stăruie parcă numai pentru mine, necesar şi crud pentru ieşirile mele neglorioase din izolare, acel din tinereţe vers al meu "cu mult curajul fricii", în voia căruia m-am abandonat de atâtea ori, îndurând o stare de imensă trudă interioară pe gol, sufletul meu în atingere cu somnul, cu boala, cu moartea amânată, nu ştiu, dar când l-am formulat m-am liniştit în ticăloşia mea. Aşa că, atunci când nu apuc să renunţ, când nu mai am loc de întors, nu-mi rămâne ca ultimă stratagemă de autoînşelare decât să amân până la marginea marginii, până ce timpul strict necesar scrierii se coagulează anchilozant, sufletul meu intră şi se lasă cuprins ca o insectă în agonie în chihlimbarul care n-o devoră, mântuind-o instantaneu, ci o lasă fragilă şi aurie, la vedere...
           
Nu cred că mai este mult până ce jocul acesta cu frica şi încercarea de a o metamorfoza în ceva bun, şi care nu e, după cum m-am lămurit între timp, aparţinător unei nevinovate trufii, jocul acesta va lua sfârşit. Şi dacă nu neapărat liniştea, măcar împăcarea, transfigurarea faptelor înfloritoare, poezia şi toate celelalte încrengături minore ale scrisului, mă vor lăsa, ori le voi părăsi eu, ca să mă reocupe în altă dimensiune, ca pe un arbore prăbuşit muşuroaiele frenetice, ciupercile, campanulele...
          
Mă comport aberant, cu siguranţă dezamăgitor. Până să se pună pe picioare textul, despre care jur că nu ştiu de la început ce va fi şi cum va fi, mi se pare că inund cu fraze fără nici o noimă filele pentru care m-am angajat. Panica şi dezolarea fac loc senzaţiei de sete şi impresiei de febră. Îmi fac un ceai nou, îmi mai fac o cafea, le beau, ies, iar şi iar, pe balcon, admir nepăsarea la tot a răsadurilor mele de gălbenele şi crăiţe, mă uimeşte energia titanică de înflorire a muşcatelor cărora le merge de minune cocoţate cu mine tocmai la etajul patru. M-am mutat de curând aici, dintr-un bloc naţionalizat. Am trăit trauma unei evacuări. Am avut însă, mutându-mă, norocul de a nimeri cu ferestrele într-o privelişte cu multă verdeaţă, cu arbori înfloriţi pe ambele laturi ale bulevardului. Nervii îmi rezistă incredibil de bine la zgomotul tramvaielor, autobuzelor şi nu în ultimul rând la hărmălaia câinilor care hălăduiesc în hainte libere şi latră aţâţaţi de trecătorii cu câini de rasă în lesă. Zdrăngănitul maşinii salubrităţii ridicând gunoiul, culmea, de trei ori în 24 de ore, aici unde exigenţele unui hotel de lux din vecinătate îşi lasă amprenta, mă amuză ciudat. Peste drum, o şcoală cu rumoarea specifică din recreaţii. Şi tot peste drum un bloculeţ cu electrice la parter, clădire străveche cu ficuşi şi cu lemnul câinelui aclimatizate în balcoanele înguste, cu locatari care au îmbătrânit de zeci de ani împreună primind de jos în sus clipitul perpetuu roş-albastru de zi şi noapte, fără să se defecteze vreodată în 50 de ani, al firmei fluorescente...
          
Şi iată cum, fără să bag de seamă, textul meu riscă să se integreze patetic şi inofensiv în realitate. A sunat între timp telefonul. Domnul Geo Dumitrescu. Supărat pe răul american. Îl întreb către ce punct cardinal îşi deschide ferestrele noii sale locuinţe, la bloc, după o evacuare traumatizantă, tot dintr-o "naţionalizată", cam în aceeaşi perioadă cu mine. Aflu, şi realizez pe loc, din tonul vocii sale, exasperarea leului închis într-o cuşcă cu etaje multe, cu tavane joase, strivitoare. Priveliştea mă asigură este dezolantă. Moloz, ziduri, gunoaie, nici un fel de vegetaţie, cel puţin asta se vede de la ferestrele unui poet nu neapărat recalcitrant din fire, dar scos din ambianţa în care supravieţuia. Cu siguranţă, se zbate într-un spaţiu în care nu reuşeşte să se regăsească şi să se consoleze. Îl întreb dacă n-a scris ceva, ca să ne dea nouă textul la România literară, cum se întâmplase acum vreun an, de ziua lui, în 18 mai. "Păi cum să scriu în condiţiile astea?" Şi are dreptate. Şi îl înţeleg...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara