Numărul curent: 29

Numerele 36, 37, 38, 39 din 2013 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Cum trăiau românii în Evul Mediu de Nicolae Manolescu


Un tînăr istoric a publicat o carte despre cum trăiau românii între anii 600 şi 1800. E vorba despre Bogdan Murgescu şi cartea Istorie românească - istorie universală, într-o primă ediţie în 1994 şi într-o a doua în 1999, ambele la Editura Teora. Plasarea României în context universal ţine de istoria comparată. Dar specialitatea autorului este istoria economică (a luat Premiul Academiei pentru Circulaţia monetară în Ţările Române în secolul al XVI-lea) şi socială, în spiritul Şcolii Analelor din Franţa. Lucrul cel mai interesant în cartea la care mă refer este tocmai această istorie a condiţiilor de viaţă şi de hrană, de habitat etc., care o înlocuieşte pe aceea de evenimente cu care sîntem obişnuiţi. Epoca pe care autorul o are în vedere este Evul Mediu şi modernitatea timpurie.
Dintr-un tablou comparativ aflăm, bunăoară, că în spaţiul românesc (Transilvania, Ţara Românească, Moldova, Bucovina şi Basarabia) au trăit între un milion de oameni în jurul anului 500 şi patru milioane şi jumătate în jurul lui 1800. Raportată la Europa (inclusiv Rusia), populaţia de pe aria noastră geografică reprezenta între două şi patru procente şi jumătate, în acelaşi interval, doar că n-a fost o creştere continuă, ci frecvente suişuri şi coborîşuri, procentul cel mai mare fiind atins în anul 650, iar cel mai mic în anul 1600. în vremea lui Ştefan cel Mare, în Moldova, erau patru sute de mii de locuitori, iar în Ţara Românească de sub Brâncoveanu, şase sute de mii. Densitatea populaţiei a fost mereu una din cele mai scăzute din Europa, lăsînd-o în urmă doar pe cea din Rusia şi din Ţările nordice, şi fiind cam un sfert din densitatea Italiei, atît în anul 1000, cît şi în anul 1800.
Românii aveau 7-8000 de aşezări în secolul al XIV-lea şi 15.000 la începutul celui de al XIX-lea. După dezurbanizarea ce a urmat retragerii aureliene, abia în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea au reapărut oraşe propriu-zise, cam trei-patru sute de ani după ce fenomenul avusese loc în Europa apuseană. în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, oraşele noastre numărau puţine mii de locuitori, de la o mie, Brăila, la unsprezece mii, Braşovul. La sfîrşitul secolului al XVIII-lea, Bucureştii aveau 30.000 de locuitori, iar cele mai mari oraşe din ţară, Iaşii, de exemplu, 20.000. în toată lumea lucrurile stăteau cam la fel. Doar oraşele arabe, apoi Constantinopolul şi Salonicul se puteau lăuda în Evul Mediu cu populaţii de zeci sau sute de mii de locuitori. Interesant de menţionat este că ponderea oraşelor noastre, spre 1800, era cam de 10% din ansamblul populaţiei, procent asemănător cu acela al oraşelor din Germania, net superior celui din Rusia, dar incomparabil cu cel din Olanda (provincia cu acest nume).
Locuinţele erau de două feluri, în mediul rural: bordeie (şi semibordeie) şi de suprafaţă. Şi unele, şi altele, construite din chirpici şi lemn, chiar şi în cazul reşedinţelor boiereşti. Abia din secolul al XVI-lea începe să fie folosită piatra. Casele ţărăneşti obişnuite aveau o singură încăpere, destul de mică şi aceasta, servind drept adăpost atît oamenilor, cît şi, uneori, animalelor, de care oamenii profitau şi spre a se încălzi. Clădirile-anexă (hambare, grajduri etc.) sînt caracteristice iniţial doar reşedinţelor boiereşti. Din majoritatea caselor ţărăneşti, mobilierul lipsea. Oamenii dormeau pe paie sau pe blănuri. Se mînca, stîndu-se pe jos. Laviţele, lăzile, mesele, scaunele se răspîndesc din mediile superioare ale societăţii spre cele de jos şi din Transilvania spre regiunile extracarpatice, dar foarte, foarte lent.
Mîncarea era compusă din cereale (mult grîu, mei, orz, foarte puţină linte sau secară, iar porumb abia în secolul al XVIII-lea), carne (vite mari, oi, porci, dar rareori păsări), legume (nesemnificativ!) şi miere (zahărul devine un îndulcitor parţial abia după 1500). Se ştie că animalele şi păsările erau crescute pentru carne, nu se ştie destul ce se întîmpla cu laptele şi ouăle. Ponderea pescuitului rămîne necunoscută, deşi exporturile de peşte dinspre Ţara Românească spre Transilvania erau importante, poate şi din pricina postului catolic îngăduitor cu aceste produse. Dintre legume, varza avea cea mai mare căutare; cît despre cele originare din America, fasolea, cartoful, roşiile, acestea devin importante în alimentaţia românească abia în secolul al XIX-lea. Un lucru e cert: românii medievali consumau mai multă carne decît occidentalii. Băuturile contau şi ele uneori ca alimente, nu doar ca dopanţi. Vinul stătea pe primul loc.
O mulţime de astfel de informaţii instructive poţi afla din studiul lui Bogdan Murgescu, prima sinteză curajoasă de acest tip de la noi.