Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Cum traduce un scriitor. Pessoa în limba română de Grete Tartler

Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Álvaro de Campos, Fernando Pessoa: vocile aceluiaşi poet care a ţinut să-şi îmbrace multiplele încarnă ri concomitent, să-şi trimită în lume exploratorii, feţele propriului sine, spre a-i da cât mai multe veşti despre ceea ce îl interesa: memoria, imaginaţia, gândirea, limbajul.
Evident că întreprinderea de a traduce această alteritate nu şi-o putea asuma decât tot un poet – şi nu numai. A traduce patru feţe diferite ale unui scriitor care ar fi fost greu de transpus chiar şi într-o unică manifestare presupune, pe lângă talent – pe care Dinu Flămând îl are din plin – , şi o cultură diversificată, profunzime şi, nu în ultimul rând, viziune. „Tendinţa de a alcătui în jurul meu un alt univers, asemănător acestuia, dar populat cu alţi oameni, nu mi-a părăsit niciodată imaginaţia”, istoriseşte Pessoa într-o scrisoare. „Îmi venea uneori câte o expresie spirituală, cu totul străină, dintr- o pricină sau alta, de cel care sunt eu, sau de cel care mă cred că sunt. Şi o spuneam imediat, spontan, ca şi cum ar fi aparţinut unuia dintre aceşti prieteni ai mei, cărora le dădeam imediat un nume, le inventam o poveste...” „Cum scriu eu în numele acestora trei?... În cazul lui Caeiro e vorba de o pură şi neaşteptată imaginaţie.... În cazul lui Ricardo Reis, se întâmplă în urma unei deliberări abstracte... Pentru Campos, atunci când simt un subit impuls de a scrie şi nu ştiu ce anume va ieşi...” Portugheza unuia e mai lacunară, a altuia mai puristă etc. (spune chiar Pessoa).
Iată cum sună în română Alberto Caeiro, „maestrul” metafizic (cel care „şi-a conceput opera ca pe o progresie ..., precum cineva care dirijează.... dezvoltarea logică a civilizaţiilor”): „Cînd va fi să mor, fiule,/ bine-ar fi să devin eu copil, cel mai mic./ Ia-mă atunci în braţe tu/ şi du-mă în casa ta,/ Dezbracă-mă de fiinţa mea umană şi obosită/ şi întinde-mă pe patul tău./ Iar apoi spune-mi poveşti, dacă mă trezesc,/ ca să pot să adorm din nou/ şi dă-mi din visele tale ca să mă joc cu ele/ până să mă nasc într-o zi anume/ despre care numai tu ştii când va fi”.
Dar Ricardo Reis, cel care face „un efort lucid şi disciplinat pentru a atinge o oarecare pace”? Aici Dinu Flămând îşi arată ştiinţa metrică şi cultura clasică; n-ar fi putut traduce atât de curat dacă n-ar fi citit la viaţa lui poezie latină în original: „Sclipeşte zăpada în soare pe munţii din depărtare/ Însă a devenit plăcut şi blând frigul cel liniştit/ ce ascute şi aureşte/ săgeţile soarelui în tărie”. Sau dacă nu l-ar şti foarte bine nu neapărat pe Homer, ci pe mult mai apropiatul Kavafis: „Deportat din străvechea patrie a credinţei / mele, consolat doar cu gândul la zei/ mă încălzesc tremurând/ la alt soare decât acesta - / Soarele ce răsărea peste Partenon şi Acropole/ şi ilumina paşii înceţi şi gravi/ ai lui Aristotel când se plimba vorbind./ Însă Epicur şi mai bine-mi vorbeşte/ Cu mângâiosul lui glas terestru,/ El care faţă de zei are atitudinea unui zeu/ Senin şi privind viaţa/ la distanţa la care ea se află”.
Álvaro de Campos, „inginerul” pentru care ritmul, rima şi strofa sunt proiecţia emoţiei, pentru care nu există misterul vreunei mari discipline, aflat în controversă cu „fratele” său Ricardo Reis (pentru care poezia e o muzică făcută cu idei – cu emoţii se face doar muzica obişnuită): ce tehnică de imitare a extazului, ce viteză prinsă de elice, până la istovire! Ce artă a repetiţiei, ce revărsare de cuvinte! Aici Dinu Flămând îşi vădeşte şi cunoaşterea poeziei americane (din care a şi tradus); mai ales lecturile din Walt Whitman i-au fost de folos în desluşirea prolixităţii exaltate a „inginerului”, pentru care, în viaţa-călătorie, „totul e peisaj – câmpurile, oraşele, casele, uzinele, luminile, barurile, femeile.... Ca să pot profita de această călătorie” – se explică Álvaro de Campos – „vreau să pun un număr cât mai mare de lucruri în cel mai mic spaţiu de timp posibil.”
În fine, ultimul poet din acest volum, însuşi Fernando Pessoa, cel care se simte multiplu, trăind vieţile altora, „plural ca universul”, „incomplet ca şi cum fiinţa mea ar participa în toţi oamenii, incomplet în fiecare dintre ei, printr-o sumă de non-euri sintetizată într-un eu fals”, Pessoa, imaginatorul tuturor, acesta pune în valoare cu talent idei deja enunţate de „fraţii” săi. De exemplu: „Moartea e doar strada la cotitură,/ a muri e doar a nu fi zărit” e o variantă a poemului lui Caeiro despre „cotul drumului”, dincolo de care nu se vede nimic... Aici Dinu Flămând are nevoie de propriul talent spre a rescrie concentrat oferta de esenţe, şi nu în ultimul rând, de a face din sonorităţi o rouă înviorătoare: „Inutila viaţă pe care-am trăit-o şi o trăiesc/ mi-o port pe braţe ca pe un balot mort/ cu un efort bănuitor, dar şi nefiresc,/ ca un vapor ce nu caută nici un port./ Iar apoi ca pe o povară ce nu-mi aparţine/ mă depun pe mine la un capăt de drum/ Fidel acelui principiu pe care-l respect eu cu mine/ că restul e treaba vecinului, de acum./ Însă din frunzişul unui copac se naşte/ cântecul unei păsări care nu mă ştie./ Ascult şi surâd, sufletul în mine renaşte/ şi salt din nou povara mea vie”.

Am ales aceste traduceri ale lui Dinu Flămând spre a-mi reaşeza pe hârtie propriile gânduri despre traducere. Evident, nu e obligatoriu ca un scriitor să fie şi traducător. Dar, aşa cum Rilke întreba cândva un tânăr poet: „Oare vei muri dacă nu vei scrie?”, la fel îl putem întreba astăzi pe cel care transpune o operă literară în altă limbă decât engleza: Oare vei muri dacă nu vei traduce? Astăzi, când toată lumea poate citi în engleză orice, nu numai capodoperele, fie ele străvechi, fie romane recente, indiferent dacă au fost scrise într-o limbă de largă sau restrânsă circulaţie, când din punct de vedere financiar a traduce nu înseamnă demult un câştig, iar de gloria care s-ar putea câştiga prin traducere – îţi vine să râzi, te întrebi: la ce bun traducerea de literatură?
Dar pentru unii, într-adevăr, lipsa acestui exerciţiu zilnic, care ţine în formă spiritul şi ţine în frâu dezordinea propriei scriituri, ar fi un fel de moarte.
Cine traduce astăzi literatură o face spre a menţine în viaţă limba în care trăieşte, spre a o desăvârşi măcar cu o singură picătură. Spre a se desăvârşi la rândul său printr- un împrumut care poate fi salvator, lucrând o vreme în slujba unui maestru, crescându-şi în linişte propriul eu.
Cine traduce astăzi o face spre a menţine în lumină un mare tablou, adăugându-i propria tensiune. Deşi ce se recreează în sepia nu poate fi niciodată leit originalul, oricât de strict s-ar încerca păstrarea acestuia, prin respiraţia traducătorului poate se întregeşte.
Un scriitor care traduce are în minte un model, o spirală deschisă, pe care îşi aşază propriile cuvinte atrase unele de altele după legi misterioase şi niciodată, de nimeni elucidate: nu riscă să le vadă pierind într-o creaţie proprie, care poate nu e la înălţimea lor. Da, nu suntem totdeauna la înălţimea cuvintelor noastre. Şi atunci, traducătorul încearcă să spargă materia sunetelor şi să descopere ce pluteşte deasupra lor, prinzând tehnica nu din lumina clară a logicii, ci din crepuscul, din muzica interioară.
Cine traduce pleacă într-o călătorie din care aduce şi altora, nu doar sieşi, oglinda recunoaşterii de sine. Rezultă... un truism pe care totuşi merită să-l repetăm: nu trebuie tradusă orice carte, nici dacă ar fi plătită bine (în fine, nu e cazul...), iar cel care ia asupra-ş i povara trebuie să fie pe măsura textului.
Nu cred în colectivele de traducători. Literatura nu e demers ştiinţific şi nici raport diplomatic, să poată fi „efectuată” în grup. Sigur, au existat întotdeauna tandemuri de scriitori şi chiar mici grupări, dar acestea erau alcătuite din scriitori al căror talent se vădise deja; asocierile s-au făcut din afinităţi literare, dintr-o comuniune spirituală. Nu mi se pare încurajare publicarea unor texte traduse la repezeală, doar pentru a contabiliza un număr de activităţi trecute în rapoarte ministeriale. A da iluzia cuiva că participă la „bursa valorilor literare” e o mare greşeală: nimeni nu intră în literatură cu texte făcute de mântuială, fie ele creaţii proprii sau traduceri.
Faptul că azi traduc mai degrabă „profesioniştii” decât scriitorii ţine de situaţia literaturii în general – sunt tot mai multe cărţi care nu merită nici măcar să fie citite, darmite traduse. Însă – în România cel puţin, unde se vorbeşte o limbă bogată în nuanţe, cu un lexic generos – sunt încă destui scriitori importanţi care traduc excepţional. În afară de Dinu Flămând, traduc – încă fără ecoul meritat – Constantin Abăluţă, Nora Iuga, Horia Bădescu, Mircea Cărtărescu, Denisa Comănescu, Sorin Mărculescu, Irina Mavrodin, Liliana Ursu, Dan Sociu, Florin Bican, Andrei Corbea-Hoişie, Mircea Mihăieş, Adrian Popescu, Ioana Ieronim... şi sunt sigură că am uitat mulţi în această scurtă înşiruire.
Evident, aşa cum literatura adevărată se scrie din alte motive decât pentru bani (chiar dacă nu strică deloc să-i ai şi chiar dacă unii au norocul să trăiască din asta), nici traducerile cu şanse de a îmbogăţi o cultură nu se fac pentru plată. După cum binele nu se face pentru a primi o răsplată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara