Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Cum se traduce o carte de Mircea Mihăieş

Cât timp am lucrat la Institutul Cultural Român, ne-am impus, H.-R. Patapievici, Tania Radu, Dan Croitoru, Valentin Săndulescu şi cu mine, o totală neimplicare în selectarea artiştilor sau proiectelor care urmau să fie finanţate de instituţie.

Rolul nostru s-a redus exclusiv la conceperea programelor şi la stabilirea oportunităţii lor. Modul de funcţionare (simplific pentru a face lucrurile mai clare) consta în identificarea unor domenii de acţiune. De fiecare dată, porneam de la o întrebare banală: „E bine/necesar/util ca scriitorii români să fie traduşi în străinătate?”; „E de datoria noastră să facilităm accesul pictorilor şi sculptorilor români la galeriile din marile oraşe ale lumii?”; „E misiunea noastră să-i ajutăm pe muzicienii români să evolueze pe scenele de prestigiu din străinătate?”
Cum răspunsurile la astfel de întrebări erau pozitive, urma etapa a doua: găsirea cadrului legislativ potrivit pentru ca evenimentele să poată fi finanţate. Finalmente, se trecea la identificarea artiştilor. Dar opţiunile n-au fost niciodată ale noastre, ci ale specialiştilor din domeniile respective. În felul acesta, gustul nostru sau al altor angajaţi ai ICR nu juca niciun rol în impunerea ori respingerea unui proiect. Noi furnizam doar ramele, conţinutul era creat de experţi. Juriile erau de fiecare dată altele, pentru a elimina sau măcar a reduce pe cât posibil orice tendinţă de a crea o clientelă. Faptul că şi acum, la aproape un an de când am demisionat din conducerea ICR, diverşi pitecantropi continuă să ne acuze că ne-am comportat abuziv ţine de primitivismul imposibil de eradicat din societatea noastră. Iar faptul că artiştii – miile de artişti – care au participat la programele ICR şi care ştiu perfect cum au stat lucrurile tac, e iarăşi sugestiv: când eşti laş din născare, faptul că ai talent nu e decât o circumstanţă agravantă.
Cu toate acestea, văzând că unul din programele noastre de mare succes, cel de traducere a autorilor români la edituri din străinătate, a sucombat (ajunsesem să finanţăm în ultimii ani de activitate 1,17 cărţi pe săptămână, exclusiv pe baza deciziei juriilor independente, fără cea mai măruntă implicare a conducerii ICR în acest proces), m-am gândit să scriu un mic ghid pentru uzul scriitorilor care cred că volumele lor ar merita traduse în străinătate. Dar cine nu crede acest lucru despre creaţia sa?! Iată cum văd eu lucrurile:
Trebuie, mai întâi, făcută o distincţie între creaţia literară propriu-zisă (proză, poezie, dramaturgie) şi eseu, critică literară şi textele academice. Îi sfătuiesc pe toţi doritorii să se lupte pentru a fi acceptaţi de edituri prestigioase, care au o bună difuzare. Şi în Occident există escroci, adică edituri de mâna a o mia, simple tiparniţe care trăiesc din mila finanţatorilor locali, dar al căror impact e egal cu zero. Dacă doriţi doar să vă impresionaţi soacra, sunt bune şi ele. Dar dacă ambiţionaţi să intraţi într-o competiţie culturală adevărat, evitaţi-le. O simplă accesare a siteurilor vă lămureşte dacă e vorba de o firmă solidă sau de o escrocherie.
Cea mai sigură metodă pentru prozatori, poeţi şi dramaturgi e să-şi caute un agent literar. Ei pot fi descoperiţi fără dificultate pe internet. În opinia mea, cel mai bun ghid este, pentru domeniul anglo-saxon, The Literary MarketPlace, un catalog cuprinzător al agenţilor literari, cu descrierea domeniilor în care sunt specializaţi. De asemenea, o excelentă sursă este şi The Writer’s Market. Înainte de a-i contacta, pregătiţi traducerea unui fragment şi descrierea în una-două pagini a cărţii / proiectului. Nu apelaţi la traducători români, ci la nativi. Din fericire, în ultimii ani numărul lor a sporit considerabil, şi datorită programului de pregătire a tinerilor traducători care a funcţionat în cadrul ICR, în parteneriat cu Centrul cultural Palatul Mogoşoaia. În această primă fază, va trebui să finanţaţi traducerile din buzunarul propriu, deoarece, din câte ştiu, niciuna din instituţiile din România nu are un program de sprijinire a acestor activităţi.
Odată pregătite traducerea şi prezentarea, adăugaţi un CV şi insistaţi asupra eventualelor premii pe care le-aţi primit. O mică antologie de texte critice (tradusă şi ea) nu poate decât să ajute. Nu vă descurajaţi dacă primul agent căruia v-aţi adresat nu se va arăta entuziasmat. Încercaţi cu al doilea, cu al treilea, până veţi descoperi omul capabil să vibreze la creaţia dumneavoastră. Nu are niciun rost să vă consideraţi jignit, înjosit, terfelit pentru că aţi fost refuzat. Motivele pot fi cu totul altele decât cele imaginate de dumneavoastră: poate că agentul e suprasolicitat, poate că specializarea lui e mai îngustă decât rezulta din descriere etc. Vă veţi convinge, insistând, că nu există teorii ale conspiraţiei, că lumea nu vă dispreţuieşte pentru că sunteţi român şi alte bazaconii. Dacă aţi scris o carte bună, ea îşi va găsi drumul, în ciuda tuturor obstacolelor.
În cazul autorilor de texte literare eseistice sau academice (criticii literare propriu-zise nu-i dau, în clipa de faţă, şanse prea mari) lucrurile sunt, pe de-o parte mai simple, pe de alta, mai complicate. Ele sunt mai simple deoarece editurile universitare acceptă propuneri directe. Operaţiunile premergătoare sunt identice: o prezentare a cărţii, plus un fragment relevant în traducere. De obicei, editurile solicită şi completarea unui chestionar complex, menit să ajute şi în perspectiva difuzării cărţii. Lucrurile pot fi complicate din trei motive: pe de-o parte, pentru că intraţi într-o competiţie acerbă, cu sute şi mii de alţi solicitanţi care luptă cu ghearele şi dinţii pentru a-şi vedea cartea publicată, deoarece de ea depind un post sau o promovare. În al doilea rând, pentru că există specializări destul de înguste şi puteţi constata că sub titulatura „literatură” sunt luate în considerare doar anumite categorii (de pildă, „feminism afro-american”, „literatura Caraibelor”, „postcolonialism asiatic” etc.). În fine, majoritatea editurilor universitare, îndeosebi din Statele Unite, sunt ideologizate la extrem. Dacă textul pe care l-aţi propus nu se revendică explicit marxismului (sau chiar leninismului), şansele de a fi luat în considerare sunt reduse.
Există şi mari edituri academice independente, cu impact planetar indiscutabil. Din câte-mi dau seama, în clipa de faţă ele tind să depăşească în prestigiu editurile universităţilor, mult prea sectare şi restrictive, migrând adeseori spre spaţii marginale ori ultraspecializate. Cum şi în această zonă există actori frauduloşi, trebuie să fiţi atenţi la două criterii. În primul rând, interesaţi-vă dacă editura publică pe baza referatelor externe (peer-reviews). Dacă nu, evitaţi-o, deoarece e vorba cu siguranţă de o întreprindere dubioasă. Îl al doilea rând, întrerupeţi orice demers dacă editorii pretind bani pentru a vă publica. Dacă e o editură serioasă, va şti să-şi găsească singură finanţările, în caz că e vorba de cărţi valoroase, dar cu un tiraj, inevitabil, mic.
Prin urmare, soluţii există. Trebuie doar să credeţi în valoarea propriului scris şi să fiţi decişi să luptaţi până la capăt. Probabilitatea de a vă îmbogăţi din publicarea cărţilor în străinătate e minimă. Dar ştiind că v-aţi luptat pe terenul lor, cu armele lor, şi că i-aţi învins, veţi avea cel puţin certitudinea că munca pe care aţi depus-o în singurătatea mesei de scris de acasă n-a fost inutilă.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara