Numărul curent: 32

Actualitatea:
Cum se distruge o cultură de Al. Săndulescu

Victor Frunză a avut buna idee de a reedita o carte ( ?), mai degrabă o prea lungă listă de neagră amintire, intitulată Publicaţii interzise, apărută în 1948, care avea să fie ea însăşi interzisă, chiar distrusă, ca un document secret ce era, dar înlocuită periodic până în 1989 cu altele mai modeste, conţinând autorii şi operele excomunicate ale momentului respectiv. Exemplarul ce l-a avut la dispoziţie pentru ediţia anastatică de azi pare să fie rarisim, dacă nu unic. Parcurgându-l, noi, care, din păcate, i-am fost contemporani, prin efectele lui, ne dăm încă o dată seama de absurdul orwellian în care am trăit 45 de ani, de greaua sentinţă de condamnare la care am fost supuşi ca popor, intraţi în robia comunismului, sentinţă extinsă deopotrivă asupra spiritualităţii, a culturii ce trebuia să fie "modelată" după tiparele cuceritorului, transformată pri mistificările cele mai grosolane şi mai ales interzisă, dacă nu sortită pieirii. Este epoca inchizitorială în care se ard sau se aruncă la gunoi biblioteci şi arhive ale marilor familii şi ale marilor intelectuali, în care se pun sub şapte lacăte actele noastre de identitate naţională, documente şi studii fundamentale, ce ar fi urmat în continuare să ne apere drepturile istorice, să ne înfăţişeze în faţa lumii ca un popor european, cu o cultură ce ajunsese în interbelic să fie pe multe paliere, sincronă. Dar instaurarea comunismului după 1945 ne-a întrerupt mersul ascendent, ba ne-a împins cu numeroase decenii în urmă, impunându-ne o gândire simplist-primitivă, menită să ne reducă la condiţia unor fiinţe depersonalizate, elementare, dar bune de muncă, şi care, printr-o politică ingenios-diabolică, erau programate să li se şteargă memoria. Şi Cartea cărţilor interzise, aşa cum o intitulează în ediţia lui Victor Frunză ( 500 p. cu aproximativ 8000 de titluri ţintuite la stâlpul infamiei) îşi propunea să servească din plin acestui scop, în fond, un atentat la fiinţa noastră spirituală.
           
Ideea autorului "anonim" ( cine altul decât P.C.R.?) era să fie cu desăvârşire eliminate lucrările de sorginte fascistă, nazistă, legionară, antisemită, dar, observă pe bună dreptate prefaţatorul, aceasta nu constituia decât o simplă faţadă, o mască "pentru adevărata ofensivă de cea mai mare anvergură: cea dusă împotriva întregii culturi naţionale." Şi lista de nume ne-o va confirma. Antifascismul ei este dubios, notează penetrant mai departe Victor Frunză, pentru că ea include nume care n-aveau nimic în comun cu fascismul, ca Winston Churchill ( bun prieten şi aliat al lui Stalin în timpul războiului) sau generalul De Gaulle, cunoscut inamic al hitlerismului. Trecând la români, de acelaşi statut au parte Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, şefii P.N.Ţ., înscrişi pe aceeaşi listă, alături de Corneliu Zelea Codreanu. Cartea-ucaz pune la index orice aminteşte de pluralism politic, de adevărul istoric ( Basarabia, Transilvania, Tratatul de la Trianon), de specificul şi tradiţiile poporului român ( S. Mehedinţi, Le pays et le peuple roumain, G. Dem. Teodorescu, Vasilca, Pluguşorul, Oraţii de nuntă), de românii din alte ţări, ca cei din Valea Timocului, de religie, de biserică, de regalitate etc. Victor Frunză constată în acelaşi timp caracterul antisemit al volumului Publicaţii interzise, situaţie paradoxală, întrucât în conducerea P.C.R. şi a administraţiei de stat existau în acea perioadă mulţi evrei. Astfel, se interzic toate lucrările privind rolul economic şi cultural al evreilor, titlurile referitoare la istoria iudaismului, cultura iudaică şi istoria evreilor în România, scrieri ale unor autori evrei care au avut o orientare politică de stânga, deci antifascistă, ca Eugen Relgis, sau ale unor democraţi şi antilegionari, ca Mihail Sebastian ( Cum am devenit huligan).
          
Ajungem în felul acesta la scriitorii şi istoricii români interzişi, unde băgăm de seamă în continuare că cenzorii erau nişte bieţi amatori în materie literară, dacă nu de-a dreptul semianalfabeţi. Ei nu sunt capabili să-şi respecte cel puţin criteriile politice anunţate, căci mă întreb: ce o fi fost fascist, nazist, legionar în modestele volume Un om în toată firea ( 1927) de I. A. Bassarabescu, în Amintiri ( 1937) de Gh. Brăescu, sau în O picătură de parfum ( 1921), de Tudor Măinescu? Ei dovedesc o asemenea incompetenţă, încât pun pe lista neagră autori pe care altfel îi invocă ( desigur, denaturându-i) drept "progresişti" în broşurile lor propagandistice, precum N. Bălcescu ( Mişcările revoluţionare. Mişcarea Românilor din Ardeal) şi M. Kogălniceanu ( Dorinţele partidei naţionale. Împroprietărirea ţăranilor). La un moment dat, am avut impresia că politrucul, improvizat în istoric şi istoric literar, a răsturnat la întâmplare fişierele Bibliotecii Academiei Române şi a transcris ce i-a venit mai la îndemână, numai ca "să-şi facă planul": Costache Conachi, Anton Pann Povestea vorbii ( ediţie 1926), C. Negruzzi Cum am învăţat româneşte, Negru pe alb, Păcatele tinereţilor ( ediţii de Ion Pillat), Al. Odobescu Doamna Chiajna ( idem). Să le fi propus pentru eliminare doar pentru faptul că editorul era nepotul "fascistului" Ionel Brătianu? Aberaţia merge mai departe: figurează pe listă o antologie Grigore Alexandrescu din 1935 şi un volum Eminescu povestind copiilor din 1928 Să fim serioşi. Argumentul "lucrări fasciste şi antisemite" nu mai stă în picioare atâta vreme cât sunt ostracizate opere ca Din registrul ideilor gingaşe, semnat de un raţionalist şi un antifascist ca Paul Zarifopol, şi Poporanismul reacţionar, al cărui autor este evreul H. Sanielevici.
         
Publicaţii interzise constituie un atentat la marile valori ale literaturii române. Alături de cei amintiţi să-i adăugăm pe Liviu Rebreanu (Amalgam, Gorila), Ion Pillat (Tradiţie şi literatură), Lucian Blaga (Fenomenul originar), V. Voiculescu (Întrezăriri, Pârgă), Mircea Eliade (Huliganii, Insula lui Euthanasius, Mitul reîntregirii), Vladimir Streinu (Clasicii noştri, Literatura noastră contemporană).
          
Istoria şi istoriografia românească au fost frustrate în modul cel mai grav de lucrări fundamentale ale lui Gheorghe Şincai, N. Iorga, Gh. I. Brătianu, I. Nistor, I. Lupaş, C. C. Giurăscu. Numai cineva cu totul străin de fiinţa şi interesele naţionale române, plin de ură, a putut să interzică Une énigme et un miracle historique: le peuple roumain de Gh. I. Brătianu, Qu’est-ce que la Transylvanie de S. Mehedinţi, La culture roumaine et l’Europe de Alexandru Ciorănescu, spre a cita doar câteva exemple. Şi când ne gândim că această carte, nu-i exagerat s-o numim odioasă, era numai o "bază de discuţie", că în paginile ei nu figurează Titu Maiorescu, pe atunci considerat ca duşmanul nr. 1 al literaturii române, întreaga operă a lui Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu şi a atâtor alţi scriitori, ce au rămas multă vreme ţinuţi ascunşi de ochii publicului, că nu conţine şi periodicele interzise, a căror consultare necesita şi o aprobare specială, inclusiv pentru "fascistele" Bilete de papagal şi Revista Fundaţiilor Regale, ne dăm seama de proporţiile catastrofale a politicii de purificare ideologică, practic, de distrugere a unei culturi, iniţiată şi pusă în practică de P.C.R.
          
Pentru mine răsfoirea acestei cărţi negre (Cartea cărţilor interzise) este un prilej de îndurerată rememorare a unor vremi sub care am trăit mereu cu spaima cenzurii şi mai ales cu frâna trasă a autocenzurii, nu o dată mutilante. Victor Frunză a făcut un admirabil gest pedagogic, prin puterea exemplului negativ, şi a oferit un bogat material viitorilor istorici literari, gest care trebuie încă o dată apreciat. comunismul a operat sângeros nu numai în lagăre şi închisori, dar, şi nu în cele din urmă, în planul culturii, al modificării (deformării) conştiinţelor, şi lucrul acesta cred că se cade a fi bine cunoscut de către tinerele generaţii. Distrugerea tezaurului de valori, anularea memoriei, echivalau cu un gulag, cu o lentă condamnare la moarte a înseşi fiinţei naţionale.