Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Cum să scrii „un monument de cuvinte“ de Dana Diaconu

La numele scriitorilor care ilustrează literatura columbiană tradusă în limba română, Gabriel García Márquez, Álvaro Mutis, Laura Restrepo, se adaugă acum cel al lui Héctor Abad Faciolince (Medellín, 1958), jurnalist, eseist, romancier, traducător şi editor. De curând, cartea sa El olvido que seremos (Planeta, 2006; Alfaguara, 2009 şi Seix Barral, 2010) a apărut şi la noi sub titlul, mai amplu, Suntem deja uitarea ce vom fi (Curtea Veche, 2014), într-o bună alcătuire editorială, cuprinzând date bio-bibliografice despre autor, o prefaţă semnată de Mario Vargas Llosa (articolul Prietenia şi cărţile, publicat în „El País”, din 7 februarie 2010) şi oportune note de subsol ce însoţesc traducerea de foarte bună calitate a hispanistei Mariana Sipoş. La data primei ediţii, Héctor Abad Faciolince (Medellín, 1958), devenise cunoscut în Columbia şi în Spania ca reprezentant al curentului inovator şi experimentalist ce urmase realismului magic în fază epigonală. Se făcuse remarcat prin noutatea viziunii şi a tehnicii narative, mai ales din romanele sale Basura (Gunoi), 2000, pe tema scriitorului ratat, Bernardo Davanzati – care îşi asumă zilnic destinul sisific, povara şi anularea scrisului, între masa de scris şi lada de gunoi, neştiind că vecinul recuperează, în acelaşi ritm, fragmentele, le reconstituie şi le comentează – şi Angosta (Oraşul Angosta), 2004, o ingenioasă construcţie romanescă pe baza unui mixaj de fantezie, science-fiction şi hiperrealism. Alăturat acestora, El olvido que seremos întregeşte un triptic al celor mai apreciate şi reprezentative opere ale autorului, având în comun interacţiunea dintre realitate şi ficţiune, intenţia testimonială şi postura protestatară, pe suportul unui demers analitic, revelator al cauzelor profunde ale răului. La nivel stilistic şi tematic se recunoaşte amprenta jurnalistului, preocupat de actualitatea problemelor sociale, politice şi culturale, care fac obiectul colaborărilor sale la publicaţii importante din Columbia şi Spania, precum „Semana”, „Malpensante”, „El Espectador”, „El País”. În fine, cele trei romane coincid în opţiunea formală, pentru hibridismul generic, cu o nelipsită componentă metaliterară.
În El olvido que seremos, literatura, scriitorul, scrierea şi scriitura sunt problematizate, în sensul pe care îl preciza Michel Foulcault în textele şi cursurile sale despre adevăr („proces prin care anumite chestiuni devin o problemă într-un anume moment istoric”, „răspunsul dat de către indivizi concreţi, într-o serie de texte, un tip de răspuns la un aspect concret şi specific al lumii ...”). Aici relaţia adevăr/ficţiune, stabilită prin interacţiunea planului istoric cu cel personal, este ceea ce se problematizează, atât în spaţiul intratextual (prin intertextualitate şi autoreflexivitate), cât şi în cel extratextual, al realităţii procesului de creaţie. Héctor Abad Faciolince se confruntă cu imposibilitatea de a scrie, situaţie prezentă în literatura postmodernă în legătură cu figura scriitorului în impas, paralizat, de tipul celor din „compania Bartleby” care, din diverse motive, amână sau renunţă să mai scrie, aşa cum i-a creionat Enrique Vila-Matas în originalul său roman Bartleby & Co. Blocajul pe care îl trăieşte, vreme de aproape douăzeci de ani şi Héctor Abad Faciolince este produs de un conflct interior, între necesitatea imperioasă de „a pune în cuvinte adevărul” despre asasinarea tatălui său, acuzat de a fi comunist, în conjunctura escaladării violenţei politice în Columbia şi neputinţa de a aşterne pe hârtie mărturia dorită. „Când simt nu scriu”, mărturisea, raţional şi lucid, poetul postromantic Gustavo Adolfo Bécquer, explicând că intensitatea trăirii împiedică decantarea şi ordonarea în cuvinte a vălmăşagului de sentimente şi impresii. Un veac şi jumătate mai târziu, scriitorul columbian dezvăluie, în acelaşi sens, propria sa experienţă: „Nu am scris timp de atâţia ani dintr-un motiv foarte simplu: amintirea lui mă tulbura prea mult pentru a putea scrie. De nenumăratele ori când am încercat, cuvintele îmi ieşeau umede, pătate de lamentabila substanţă a lacrimilor şi întotdeauna am preferat o scriere mai rece, mai controlată, mai distantă”. Abia atunci când „rana” s-a transformat în „cicatrice”, relatează el în El olvido que seremos, nedomolita durere şi revoltă au făcut loc seninătăţii necesare pentru a îndeplini „datoria inevitabilă”, denunţând asasinatul, catastrofă personală şi naţională. „Cazul său nu este singular şi poate nu e cel mai trist. Există mii şi mii de părinţi asasinaţi în această ţară atât de fertilă pentru moarte. Dar este un caz special, fără îndoială, şi, pentru mine, e cel mai trist. În plus, reuneşte şi rezumă foarte multe morţi nedrepte care s-au petrecut în Columbia”. La care se adaugă şi celălalt fel de moarte, exilul, unica soluţie pentru a rămâne în viaţă, autorul, ca şi mulţi alţi opozanţi ai regimului, printre care cei menţionaţi în penultimul capitol al cărţii, Exilul prietenilor şi mai cu seamă, cei doi prieteni ai tatălui, Luis Alberto Aguirre (în Spania) şi Carlos Gaviria (în Argentina), cărora le este dedicată cartea.
Fără a avea consecinţe reducţioniste, intenţia omagială a autorului mai curând a stimulat producerea unui text mult mai complex, greu încadrabil unui singur (sub)gen literar, dată fiind diversitatea tipurilor de discurs şi a tehnicilor literare valorificate. A rezultat, inevitabil, o biografie într-o autobiografie –persoana întâia, autorul real identificat cu personajul şi naratorul intratextual, perfect creditabil; şi totodată un document/testimoniu, dintr-o perspectivă critică acuzatoare, cu privire la societatea columbiană din anii 60-80 ai secolului trecut (religia, educaţia, politica, propaganda, crimele, teroarea, sărăcia extremă, represiunea, fenomenul sicariatului etc.). Cu virtuţile jurnalistului, autorul a redat, pe un fundal istoric relevant, imaginea impresionantă a vieţii colective şi particulare din Columbia, care pierzând definitiv şansa opţiunii liberale, odată cu asasinarea candidatului la preşedenţie, Jorge Eliécer Gaitán, la 9 aprilie 1948, avea să fie declarată oficial, în anii 90, „ţara cea mai violentă din lume”.
Conform unor comentatori, ne aflăm în faţa unui roman. Într-adevăr, un roman compozit, cu elemente (auto)biografice, testimoniale, metaliterare, dar şi eseistice, poliţiste, jurnalistice, pe o temă prin excelenţă latino-americană, violenţa, reluată în contextul postmodernităţii precedate de o (specific columbiană) „modernitate amânată”. În fond, încă o cronică a unei morţi anunţate, dată fiind, ca şi în cunoscutul roman al lui García Márquez, previzibilitatea tragediei, cu diferenţa că victima cunoaşte şi îşi asumă riscul vieţii. Actul criminal, din ziua de 25 august 1987 poartă pecetea binecunoscutului stil al paramilitarilor. Motocicleta „cu motorul pornit lângă trotuar”, doi tineri „cu părul perie, tunsoarea tipică a ucigaşilor plătiţi”, îndreptând „armele de la centura pantalonilor” spre uşa de la sediul sindicatului învăţătorilor din provincia columbiană Antiohia, pe care tatăl tocmai iese de la „priveghiul liderului asasinat în dimineaţa aceea”. Persistă, pe lângă durere şi revoltă, întrebările, fără posibil răspuns, ale fiului: „A mai apucat tata să îi vadă? A ştiut că îl vor ucide în clipa aceea? Timp de douăzeci de ani am încercat să mă pun în locul lui, acolo, în faţa morţii, în clipa aceea.”
Dispariţia tragică a tatălui zdruncină viaţa familiei şi îl constrânge pe fiu să părăsească ţara, din cauza ameninţărilor cu moartea. Episodul întâlnirii sale la Madrid cu bunul prieten al părintelui său, Alberto Aguirre, constituie un final deschis spre perspectiva exilului. După cum se ştie, Héctor Abad Faciolince avea să se stabilească în Italia din 1987 până în1992, împărtăşind soarta exilului cu alţi scriitori columbieni, ca García Márquez, Fernando Vallejo, (în Mexic) Laura Restrepo (Mexic, Argentina, Spania).
Romanul gravitează în jurul figurii lui Héctor Abad Gómez, dezvăluindu-l ca persoană şi ca mod de a fi, în diverse ipostaze, părinte, profesor de medicină socială la Universitatea din Medellín, jurnalist, militant implicat în acţiuni revendicative în plan social şi preşedinte al Comitetului pentru apărarea drepturilor umane din provincia columbiană Antiohia, cu capitala la Medellín, gânditor de factură umanistă şi om de cultură, pasionat de literatură şi muzică clasică. Personalitatea sa complexă şi coerentă se revelă după modelul sugerat de Ortega în cunoscuta sa definiţie „Eu sunt eu şi circumstanţa mea şi, dacă nu o salvez pe aceasta, nu mă salvez eu”, al cărei adevăr primeşte în acest caz o tristă confirmare. Nu putea fi „salvată”, circumstanţa istorică a tatălui, cu componentele ei, cea spaţială -Medellín, Columbia- şi temporală -anii 80, când „se dezlănţuise o teribilă vînătoare de vrăjitoare: armata şi paramilitarii îi asasinau pe membrii Uniunii Patriotice, pe cei care părăsiseră lupta armată în gherile şi, în general pe oricine care le mirosea a stînga şi a comunism”, încât Columbia întreagă devenise „ţara catastrofelor zilnice”.
Pentru familia naratorului, spaţiul exterior (al oraşului, ţării) dobândise conotaţia negativă a pericolului, în schimb cel intim, casa cu ambianţa ei familială, predominant feminină –„În casă trăiau zece femei, un băiat şi un domn” se precizează în incipitul cărţii–, rămâne, ca şi în romanele marqueziene, un axis mundi şi „o oază a fericirii”. Aici, prezenţa acelui domn, inegalabilul părinte, pe care băieţelul îl iubea „mai mult decât orice pe lume …mai mult decât pe Dumnezeu”, emană lumină şi căldură, iubire, blândeţe şi bunătate, încredere şi siguranţă. Soţ şi tată exemplar, îşi educă cei şase copii –autorul şi cele cinci surori–, în spirit liberal şi profund umanist, orientându-i spre valorile autentice, etice şi estetice (adevăr, dreptate, libertate, frumuseţe, naturaleţe, echilibru şi armonie). Principiile sale educative, concordante cu cele expuse de Fernando Savater în Etica pentru fiul meu Amador, se bazează pe iubire şi încredere, deschidere, înţelegere, echilibru, toleranţă şi comunicare, excluzând orice demers coercitiv ori ipocrizie, cu convingerea că în viaţa individului rolul fundamental îl au fericirea şi iubirea, iar violenţa sau autoflagelarea sunt inutile.
La catedră, la tribună ori în pagina de ziar, tatăl pledează pentru valorile umanismului, ale eticii profesionale şi sociale. La cursuri recomandă medicina preventivă şi adoptă metoda socratică. Insistă pe aspectele practice şi iniţiază cercetarea cu studenţii pe teren, în suburbiile mizere ale Medellinului, unde populaţia defavorizată este lovită de epidemii, cauzate de condiţiile de viaţă insalubre, de apa infectată. În ciuda sancţiunilor, ameninţărilor şi averizărilor, tatăl nu abdică de la metodele şi convingerile sale, care nu sunt pe placul autorităţilor. Continuă să denunţe injustiţia, inegalitatea de şanse, violenţa, nedreptatea, extremismul politic al grupărilor teroriste, dând frâu liber singurei forme de exces pe care fiul i-ar putea-o reproşa, „fanatismul justiţiar”.
Cartea lui Héctor Abad Faciolince se înscrie printre numeroasele abordări literare din literatura universală pe tema tatălui, dintre care o menţionează pe cea mai cunoscută, ca termen de contrast: „Când, după mulţi ani, am citit Scrisoare către tata de Kafka, m-am gândit că aş fi putut scrie aceeaşi scrisoare, dar inversând totul, folosind numai antonime şi situaţii opuse. Nu teamă simţeam faţă de tata, ci încredere; el nu era un despot, ci tolerant cu mine; nu mă făcea să mă simt slab, ci puternic; nu mă credea prost, ci inteligent. Fără să fi citit măcar o povestire, cu atât mai puţin o carte de-a mea, fiindcă îmi ştia secretul, spunea la toată lumea că eram scriitor, deşi mi-era ciudă că dădea ca sigur ceea ce era doar un vis. Câte persoane pot să spună că au avut un tată pe care ar vrea să îl aibă iar dacă s-ar naşte din nou. Eu aş putea să spun. […] Fără iubirea exagerată a tatălui meu, aş fi fost un om mult mai puţin fericit.”
Relaţia fiu-tată se situează aşadar sub semnul profundei empatii, întemeiată pe admiraţia fiului şi comprehensiunea, îngăduinţa protectoare a tatălui, la polul opus acelor tematizări literare ale conflictelor ireductibile, în siajul arhetipului kafkian, ca acelea din unele proze scurte ale lui Enrique Vila-Matas, în care tatăl apare identificat cu un Dumnezeu autoritar şi nemilos. În „El olvido que seremos”, el este un model etic, de armonizare a gândirii, cu cuvântul şi fapta, figura exemplară, nu numai a părintelui ci şi a intelectualului angajat, care îşi asumă în mod exemplar menirea în societate, dăruindu-şi energia, ştiinţa şi, inclusiv în sensul cel mai concret, viaţa, pentru binele poporului din care face parte, denunţând nedreptăţile şi abuzurile, mizeria şi înapoierea şi militând pentru drepturile celor defavorizaţi.
În faţa dificultăţilor privind modul narării, mai ales, pentru a rezolva inconvenientele unui excesiv şi inerent subiectivism, scriitorul găseşte soluţii. Contrabalansează unicitatea punctului de vedere, specifică formei confesive prin efectul de distanţare şi obiectivare obţinut prin introducerea altor voci narative, care conferă romanului o dimensiune polifonică şi pluriperspectivistică. În primul rând, aceea a tatălui, rememorată sau reprodusă din diversele sale articole (din ziare ca „El Mundo” din Medellín şi „El Tiempo” din Bogotá) sau scrisori, la care se adaugă vocile din discursurile şi comentariile dedicate de prieteni, colegi de breaslă şi de luptă politică memoriei lui Héctor Abad Gómez. Totodată, preîntâmpinând pericolul unui „exces de sentimentalism, care este întotdeauna marele risc al scrierilor de acest fel”, autorul pune o surdină şi imprimă o anume sobrietate confesiunii, elogiului, trăirilor sale interioare. Reuşeşte să găsească „tonul” adecvat, menţinând emoţia latentă şi „puterea evocatoare” a cuvântului.
Având ca model mărturisit („prima sursă de inspiraţe a acestei cărţi”) inegalabilul poem medieval al lui Jorge Manrique, intitulat ulterior Coplas por la muerte de su padre, Héctor Abad Faciolince construieşte tatălui său „un monument de cuvinte”. Ca „să nu se uite ceea ce s-a petrecut” şi cu „fragila consolare” de a-i menţine prezenţa „măcar… câţiva ani”. „Pentru a prelungi amintirea lui cu puţin, înainte să se aştearnă definitiv uitarea”. Acea uitare din poemul Epitaf al lui Borges, cu ecouri quevediene, pe care tatăl îl copiase în întregime, cu mâna sa, în dimineaţa zilei atentatului şi îl avea în buzunarul hainei. Ideea enunţată în primul vers, „Suntem deja uitarea ce vom fi” este continuată de o lucidă şi stoică reflecţie pe tema timpului şi a destinului uman, cu insistenţă asupra dispariţiei definitive, pe care Borges şi-o doreşte învăluită într-un desăvârşit anonimat. Această „meditaţie”, în care „sub albastrul indiferent al cerului” scriitorul preferat al tatălui vedea o „consolare”, îl însoţise pe acesta din urmă în ultima clipă a vieţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara