Numărul curent: 50

Cronică Literară:
Cum grano salis de Cosmin Ciotloş

Radu Cernătescu a publicat de curând o istorie ocultă a literaturii române (acesta e subtitlul), al cărei principal of îl reprezintă celelalte istorii, toate estetice, iar, dintre ele, mai cu seamă aceea a lui Călinescu.

Nu ştiu dacă, aşa cum se afirmă vehement în cuvântul înainte al cărţii, elevii sunt astăzi dresaţi să creadă în criticul interbelic ca într-un „dumnezeu al analizelor literare” (p. 8), dar sunt convins că, atâta câtă e, fascinaţia aceasta nu se datorează nici unei conspiraţii orchestrate de discipoli mai mult sau mai puţin merituoşi.

Dacă înţeleg eu bine, lui Radu Cernătescu conceptul de frumos i se pare inacceptabil de îngust. Drept urmare, el propune ceva mai largul, într-adevăr, sublim, înţeles ca formă a desăvârşirii interioare. Vina lui Călinescu (fiindcă, în ce-l priveşte, Literatura luciferică aduce periculos de mult a cazier) ar fi aceea de a fi pariat pe cel dintâi şi, astfel, de a fi „instituţionalizat în literatura română amprentarea autorului după filosofia artei şi nu după suma ideilor proprii despre sine şi divinitate.” (p. 9) Dar ce legătură au „ideile despre sine şi divinitate” cu critica literară ? Ar însemna ca noul canon, la crearea căruia Cernătescu pune umărul acum, să adune, de-a valma, scriitori veritabili şi grafomani cucernici.

Din fericire, nu se-ntâmplă aşa. Culmea, dar toţi cei prezenţi în cuprinsul Literaturii luciferice, (excepţie făcând Nicolae Milescu Spătarul) există şi în Istoria călinesciană! Începând cu Budai- Deleanu şi sfârşind cu Călinescu însuşi! Atunci? Unde e anunţata schimbare de perspectivă? În interpretări, s-ar putea replica, şi pe bună dreptate. Înainte să trec însă la discutarea câtorva dintre acestea (o parte dintre ele dovedindu- se sclipitoare), mă văd nevoit să semnalez o altă uşoară inconsecvenţă. Definind sublimul pe filieră plotiniană, ca „modelul cel mai înalt al desăvârşirii individuaţiilor” (p. 12), Radu Cernătescu nu pare să-l condiţioneze de adeziunea, fie ea şi numai pasageră, la vreuna din direcţiile „esoterismului occidental”. Or, cartea tocmai asta e, o lectură în parcurs de creastă a literaturii române din unghiuri exclusiv ancorate dogmatic. (Le inventariază chiar el: Francmasoneria, Societas Rosicruciana, Ordo Templi Orientis, AMORC, Hermetic Order of The Golden Dawn, Knights of Malta etc.) Ceea ce, până la urmă, e mai aproape ca metodă de norma extranee călinesciană decât de empatia nemijlocită pe care Cernătescu promitea să i-o opună.

Spuneam că unele dintre interpretările de aici sunt, fără discuţie, strălucite. Am în vedere trei dintre ele, a căror miză depăşeşte nivelul simplei curiozităţi istoriografice. E vorba despre capitolele dedicate lui Mateiu I. Caragiale (Misterele din subteranele Curţii-Vechi), Mihail Sadoveanu (părţi din cele patru eseuri referitoare la el, Trei întâlniri secrete cu Il*** Fr*** M. Sadoveanu, Sadoveanu şi Francmasoneria, Pe când lumina venea de la Răsărit şi Eminescu, Sadoveanu şi secretul unei gravuri düreriene) şi, în sfârşit, G. Călinescu (G. Călinescu şi începuturile romanului iniţiatic proletcultist).

Le iau pe rând. În cazul lecturii oculte a Crailor de Curtea-Veche, Radu Cernătescu avea de remontat un handicap consistent, pricinuit de delirantul studiu mai vechi al lui Vasile Lovinescu, de natură să compromită orice demers similar. Ferindu-se însă de judecăţile globale ale înaintaşului său, autorul Literaturii luciferice evită sagace capcana. El încearcă în schimb (şi, cu anumite rezerve, chiar reuşeşte) să stabilească o serie de filiaţii între câteva notabilităţi ale epocii şi personajele romanului acestuia cu cifru. Cel mai interesant e sistemul rotativei princiare pe care o pune în mişcare: prototipul lui Gore Pirgu ar fi, după calculele lui Cernătescu, nimeni altul decât Pantazi Ghica, fratele beiului de Samos, şi autor al romanului Un boem român (în sprijinul identităţii venind şi potrivirea iniţialelor); pe de altă parte, Pantazi, personajul, ar fi, se pare, inspirat de un vlăstar al familiei Cantacuzino- Măgureanu (ctitori ai bisericii Schitu Măgureanu); pentru ca sub chipul lui Paşadia să se ascundă prinţul Georges Soutzo (Şuţu), poreclit „Cap de mort”, ceea ce, sigur că da, trimite direct la bizarul portret din roman: „Ce frumos cap avea totuşi.”

Se non e vero, e ben trovato. Ineditul documentar al acestor analogii e remarcabil şi nu-l pot rezuma în spaţiul unei cronici. Nu la fel de bine se descurcă Radu Cernătescu când în cauză sunt Pena Corcoduşa (asemănată cam din condei cu amanta lui Alexandru Bogdan-Piteşti) sau Poponel (îndărătul căruia, aproape arbitrar, e plasat cronicarul monden Claymoor, alias Mişu Văcărescu.). Elanul detectivistic îl împiedică însă să-şi amintească cu ce evlavie decentă e invocat acesta din urmă, prin al său carnet high-life, în altă scriere mateină, Sub pecetea tainei.

Cât îl priveşte pe Sadoveanu, încercarea nu mai era reparatorie, ci concurenţială. Cum să mai scrii ceva plauzibil despre arcanele masonice ale Baltagului după ce a făcut-o deja, exemplar, Alexandru Paleologu, în Treptele lumii? Iată că, totuşi, se poate, chiar dacă numai în chestiuni de detaliu. Problema schimbării onomasticii, care ar corija datele unui destin nefast, e foarte bine tratată în Literatura luciferică printr-un algoritm altminteri evident. Cifra astrală corespunzătoare numelui de botez al lui Nechifor Lipan, Gheorghiţă, e, conform lui Cernătescu, şase. (Şi mă văd în situaţia de a-l crede pe cuvânt şi să-mi recunosc incompetenţa în domeniu.) Îmbolnăvindu-se, copilul e salvat, cum se ştie, printr-un subterfugiu de magie populară. Din Gheorghiţă, devine Nechifor. Nume a cărui cifră astrală e, din nou, şase! Ce s-a luat pe mere, s-a dat pe pere! (Autorul insistă: folosirea formei mai rare, Nechifor, în locul uzualului Nichifor, e semn că Sadoveanu ştia bine ce face. Nu contest.) De asemenea, nu e de neglijat nici analiza comparativă a două fragmente, unul din Strigoii lui Eminescu, altul din Creanga de aur, în care e prezent „preotul cel bătrân.” Diferenţa, singura, stă, la Sadoveanu, în introducerea în tablou, ca din senin, a unor tainice „numere de aur.”

În sfârşit, interesantă e şi abordarea romanului lui Călinescu, Scrinul negru, ca un mesaj disimulat către foştii lui fraţi masoni, Sadoveanu şi Maurer, ceea ce, crede Radu Cernătescu, ar fi contat în recuperarea lui cel puţin la fel de mult cât a contat, pentru ochiul profan, compromisul ideologic. (De reţinut însă că nici măcar amănuntul acesta nu-l înduplecă pe autorul acestei istorii oculte, el continuând să se arate inclement faţă de, vai, prea estetul Călinescu.)

Adăugând intimidanta uşurinţă cu care se mişcă în bibliografiile ezoterice occidentale şi alte câteva lapidare observaţii deconcertante, cam acestea sunt toate calităţile unei cărţi ca Literatura luciferică. Rămâne de verificat o informaţie interesantă referitoare la titlul real al romanului lui Bolintineanu, care ar fi Manoel, nu Manoil, cum s-a încetăţenit, afirmă Cernătescu sprijinindu-se pe noi consideraţii onomasiologice, prin perpetuarea unei erori editoriale.

În rest, nesfârşitele glose despre cercurile frecventate de Budai- Deleanu, despre reţeaua misterioasă din spatele afirmării timpurii a lui Arghezi sau despre secretul lui Bacovia (una mai contextuală şi mai aerată decât alta) sunt, literar, irelevante.

A se lua, deci, cu un grăunte de sare. Sau, şi mai bine, cu mai mult de unul.