Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Anchetă:
Cum credeți că trebuie marcat (proiecte culturale, evenimente, acțiuni) Centenarul Marii Uniri? (II) de ---

Gellu DORIAN

Fără festivisme!
În numărul 33-34/2017 al revistei România literară a fost publicată (dar cred că și lansată pentru o perioadă de un an, pînă la centenarul Marii Uniri) o anchetă, la care au fost invitate să răspundă la o singură întrebare mai multe personalități. Întrebarea se limitează doar la cîteva elemente („proiecte culturale, evenimente, acțiuni“) legate de sărbătoarea ce va avea loc pe 1 Decembrie 2018. Bine venită și din timp această anchetă, avînd în vedere că nu mai e mult pînă atunci.
Chiar dacă ar trebui să-mi elimin scepticismul față de sărbătorirea unor astfel de „evenimente marcante“, și mai ales față de acesta, care încheie prima sută de ani de „Românie întreagă“, am justificate îndoieli că pe 1 decembrie 2018 în afară de un festivism colorat și exacerbat nu va fi mai nimic demn de luat în seamă sau care să fie de măreția acestui fapt de început de secol XX, legat de istoria României. Cunoscînd din interior cam cum sunt privite astfel de momente, chiar dacă sunt pregătite din timp, în detaliu, principalul element de formă și fond va fi „folclorizarea“ acestuia, ca element fără de care nu se poate întîmpla nimic în spațiul carpato-danubianopontic. Și pe lîngă acestea, discursurile sforăitoare ale politicienilor care se vor înghesui la eveniment, pentru a-și mai cîștiga, prin diverse promisiuni fără acoperire, capital electoral pentru viitoarele elegeri. Focuri de artificii, niscaiva tulburări etnice de zonă și cam atît.
În afara independenței totale față de fostele imperii și a unei granițe de care nu s-a bucurat mult timp din cauza ivirii în istoria lumii a celui mai păgubos imperiu, imperiul sovietic, în acest secol de modernizare și așezare a României în identitatea ei națională, fie prin mișcările social-partinice de imediat după Primul Război Mondial, cînd românii între ei s-au secerat la foc deschis ori de cîte ori au avut prilejul (și au fost suficiente momente de acest fel), făcînd liste de victime de la vlădică pînă la opincă, de la badea Gheorghe la personalități de marcă ale culturii și politicii românești, subțiind extrem de mult forța intelectuală a țării, în formare, lăsînd loc genezei celei mai perdante perioade din istoria României – comunismul –, fie prin urmărirea și distrugerea „dușmanului de clasă“, acțiune de lungă durată, care, de asemenea, a mărit lista celor dispăruți, mai mult decît cea a celor căzuți pe frontul Celui de Al Doilea Război Mondial, România nu a avut decît de pierdut, pierzînd de la epocă la epocă pasul cu țările din Vest, după modelul cărora se dezvoltase în perioada interbelică. Astfel, România recent unită s-a văzut decimată, lăsată în viață cu o pătură socială slabă, inanită, dezorientată sau obligată să fie fericită la comandă, chiar și în momentele ei cele mai triste. Să punem la asta și toleranța (poate nu „lașitatea“ de care vorbește domnul Alex. Ștefănescu în intervenția sa), care a făcut posibilă instalarea la noi a bolșevismului, în proporție de 90% format din alogeni, a căror țintă era să spulbere pentru totdeauna identitatea unei națiuni a cărei istorie s-a clădit secole la rînd tocmai pe ideea de românitate, românism, europenism, civilitate. Din cauza acestei toleranțe a fost posibilă „Republica de două zile“ de la Botoșani, falsul pogrom de la Iași, clarificat abia acum, prin recunoașterea Germaniei a implicării directe și 100% în acest eveniment, care a atras asupra României sancțiuni și supravegheri care au dus la inaniția dezvoltării social-culturale a țării, sau, de asemenea, falsul asasinat al celor 128 de evrei de la Jilava, despre care nu se spune nimic, tocmai pentru că a fost declarat un fals. Alte și alte astfel de eveniemnte nedorite care au înnegrit acest secol de „Românie Mare“, care numai mare nu a fost, luînd în calcul Pactul Ribbentrop-Molotov, declarat nul și neavenit, care printr-o trăsătură de creion a scos din granițele României nordul Bucovinei, Moldova de Est, de dincolo de Prut, și sudul Basarabiei, care au intrat în imperiul sovietic.
La toate acestea, care s-au așezat devastator în acest spațiu și justifică înapoierea României față de țările din Vest, care nu s-au aflat sub cizma bolșevică și dezastrul dictaturii ceaușiste, s-au adăugat și anii de lungă tranziție ai „democrației originale“, care s-a instalat în data de 22 decembrie 1989 prin sloganul „Să-i condamnăm pe cei care au întinat idealurile comunismului!“. Ce a urmat se știe, dar ceea ce este important și puterea de la noi nu vede, este faptul că un procent foarte mare din familiile din România s-au scindat, s-au rupt, în urma valurilor de emigrări, spre căutarea unei vieți mai bune, viață care aici, în România centenară, este foarte greu de găsit și doar pentru unii care au acumulat averi peste noapte și sunt puși pe furat pînă la capăt. Această schismă a familiei românești este la fel de dăunătoare ca decimările din perioadele interbelică și comunistă, dacă nu chiar mai periculoasă, pentru că duce la înstrăinare, la ură și, evident, la scădere demografică devastatoare, populația românească fiind de la o zi la alta înlocuită cu alogeni de tot felul, a căror conștiință națională nu poate fi pusă în discuție nici într-un fel.
Și într-o astfel de lume trăitoare între granițile României, ciunțite și nu în parametri stabiliți în martie și decembrie 1918, urmează să marcăm la anul Centenarul Marii Uniri. Sunt convins că sunt proiecte deja în derulare, altele în coacere, cu alocări de fonduri gata să o ia razna și să lase în urmă doar praful de pe tobă, tot felul de inițiative și tot felul de decorații, distincții, ordine gata să fie conferite cu ocazia acestui moment, ceea ce exprimă deja o atitudine pozitivă. Singurul proiect de fond sănătos pe care-l cunosc și este în derulare este o acțiune editorială, care are ca scop ca pînă pe 1 decembrie 2018 să fie editate 100 de cărți de istorie a României, așa cum au fost ele scrise de autorii lor, acțiune coordonată de istoricul Ioan Scurtu la Editura Tipo Moldova din Iași. Este o acțiune privată, care are menirea să reconstituie prin documente și cărți fundamentale de istorie identitatea națională a României, în ceea ce înseamnă granițele ei, cît și faptele istorice care au condus la stabilirea acestora. Nu am cunoștință de alt proiect, deși pe tot felul de surse circulă zvonuri că sunt în pregătire numeroase lucruri menite să marcheze cum se cuvine evenimentul. Ceea ce este absolut normal. Însă toate acestea, adunate la un loc , vor fi „selectate și puse în valoare cele mai bune“. Și de aici și scepticismul meu legat de alegerea celor mai bune. Pentru că în concepția acelor comisii, care se vor forma sau sunt deja formate, cele mai facile sunt și cele mai bune. Și festivismele sunt la îndemîna tuturor. România este plină, de la sat la oraș, de tot felul de formații folclorice, de tot felul de interpreți care trebuie puși în valoare, de actori improvizați și instuctori încă nostalgici după „festivalul muncii și creației“ „Cântarea României“, care pentru un rachiu, un mic și o bere sunt prezenți la orice oră din zi și din noapte, etalîndu-și talentele. Aceste manifestări sunt vizibile, sunt televizate, sunt în conștiința poporului, care asta vrea și asta înțelege. Și asta i se dă. Aici este problema și nu văd ca într-un an să existe forțe care să impună evenimente cu greutate, care să marcheze așa cum se cuvine primul centenar al României, fie ea și ciunțită. Aș vrea să nu am dreptate!
Aș vedea ca eveniment major pe 1 decembrie 2018 așezarea în granițele ei firești a României și a tuturor țărilor care atunci, în 1918, și-au căpătat independența și și-au configurat hotarele, făcute, din păcate, praf după cel de-Al Doilea Război Mondial. Să fie revizuite, anulate toate tratatele care au condus spre astfel de aberații, din cauza cărora România arată așa cum arată acum între granițele ei ireale! Dar asta, în ceea ce ne privește, așa cum spune și Domnul Nicolae Manolescu în argumentul anchetei din România literară, va fi posibil numai atunci cînd R. Moldova, dar și Ucraina, vor intra în UE. Însă așa ceva nu va fi posibil prea curînd, mai ales că unele state sunt gata să iasă din UE. Exemplul Marii Britanii este unul concludent și dă apă la moară statelor antiunionale să iasă la atac. Și apărarea UE nu poate fi constituită decît din forța statelor ce o compun, așa cum trebuie ele să fie nu cum au stabilit unii capi dezavuați ai vremii.


Gheorghe GRIGURCU

În pragul unui centenar
Marea Unire din 1918 s-a înfăptuit potrivit unei logici etnice. După seismul pe care l-a provocat pe continentul nostru Primul Război Mondial, granițele statale, mai cu seamă cele din Vest și Centru, au fost retrasate în conformitate cu aceasta. Azi ne aflăm sub zodia Uniunii Europene, incontestabil benefică în intențiile sale de solidarizare sub unghi economic administrativ a țărilor care-i aparțin, cu toate că deocamdată nescutită de aproximații, tatonări, controverse. Cu o legitimă mîndrie, după aproape o jumătate de veac de captivitate totalitară, ne bombăm pieptul în virtutea condiției noastre instituționale de europeni. Dar pentru succesul vastului proiect al integrării europene e necesară o condiție nu o dată trecută-n penumbră, cea a considerației cuvenite specificului național. Ce s-a petrecut la dezagregarea blocului comunist din care am fost siliți a face parte? O reconstituire a sa în virtutea principiului etnic, din păcate însoțită uneori de evenimente sîngeroase care-i probau însă energia. Popoarele își cereau dreptul la o prezență în nume propriu. Dacă secolul al XIX-lea a fost numit „al naționalităților“, n-am putea oare numi la fel ultimul deceniu al secolului XX? Așadar, Uniunea Europeană are o față a comuniunii și un revers al diferențierii componentelor sale, care nu poate fi neglijat. La noi n-au întîrziat a se ivi fenomenele unei atari decepționante neglijări. Mediul rural, depozitar de prim ordin al tradiției, a căzut în derizoriu, urbanizarea artificială din vremea regimului comunist s-a văzut succedată de o mentalitate barbară a pragmatismului, defel prietenă culturii, gata a distruge pînă și clădirile de patrimoniu, în limba română s-a deversat un vocabular care ne duce gîndul la un termen pus în circulație cu cîteva decenii în urmă, în Franța, cel al unui idiom franglais. Dar în literatură? Eminescu, Coșbuc, Goga, Sadoveanu, Rebreanu, tînărul Cioran, Noica par a aparține unei protoistorii pe care o măsurăm cu un ochean. Blaga însuși, cel care a situat temerar spațiul mioritic într-o perspectivă metafizică, e tratat nu o dată cu condescendența cuvenită unui „depășit“. Nu suntem gata a-i trece pe acești autori ca și pe alții într-o debara a valorilor, ori am și început operația? Unde vom ajunge continuînd acest drum? La prosperitatea și autoritatea Occidentului (deocamdată o fata morgana) sau la desconsiderarea progresivă a aceluiași Occident? Țările din proximitate, Ungaria, Polonia, uneori chiar Bulgaria sau Cehia, riscă, fie și excesiv, afirmarea unei diferențieri, dar noi? Iată chestiunile pe care îmi îngădui a le socoti de neocolit cu prilejul solemn, dar nu numai atît, al centenarului Unirii. Cît privește Basarabia mea natală, vechi pămînt românesc, n-am sentimentul că ar fi o chestiune închisă în seiful istoriei, fără drept de replică. Nu s-au unificat oare fără crîcnire internațională cele două Germanii? De ce să punem în față atît de stînjenitoarea birocratizare a reacțiilor politice? Logica etnică e încă operantă, inclusiv sub speța surprizelor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara