Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Cum ai şterge din viaţă neantul de Ioan Holban

Cea mai recentă carte de poezie a lui Cassian Maria Spiridon, Poeme în balans (Editura Charmides, 2013), se deschide cu Poeme din vremea cînd eram foarte tînăr, într-o structură intens simbolică, de o remarcabilă unitate a temelor şi motivelor lirice; toate poemele volumului se dezvoltă în orizontul unor simboluri cu o mare forţă de sugestie, de largă circulaţie în lirica de azi, dar pe care poetul le aşază într-o constelaţie proprie, acordîndu-le alte înţelesuri decît cele consacrate.

Astfel, pasărea se înscrie, îndeobşte, între simbolurile ascensionale, ale contemplării monarhice, cum îi spune G. Bachelard; la Cassian Maria Spiridon, pasărea e un simbol al căderii, e îngerul căzut.
Calul, fixat de Nichita Stănescu între figurile lirice înalt semnificative e un animal solar şi htonian, fiind legat de stihia apei şi a focului, invocat în mitologie, mai ales, în riturile fertilităţii şi în cele de trecere spre lumea de dincolo; în lirica lui Cassian Maria Spiridon, calul e un simbol al transferului fiinţei în marea lumină. Simbolul tutelar al Poemelor în balans rămîne, însă, luna; asociat principiului feminin, astrul nopţii, „mai aproape de om decît gloria majestuoasă a soarelui“, cum scria Mircea Eliade în Insula lui Euthanasius, adună, într-o simbolistică unitară, naşterea, evoluţia, moartea, femeia, fecunditatea, viaţa prenatală şi cea de dincolo, ciclurile vieţii omului şi ciclurile cosmice. Nu altfel e luna în poemele lui Cassian Maria Spiridon; e Lunafemeia, Alergătoarea, Păzitoarea , însîngerată şi vag îmbujorată, încăpăţînată, fruct exotic, închipuind vremea erosului; „o Lună preocupată/ se ridică galben/ într-un halou roşu/ uriaşă pe ecranele cerului/ cu botul în mareele vieţii/ ale facerii/ un mesager hermetic/ cu molatecă lumină/ îmblînzitoare a nopţii/ vesteşte/ din adîncuri/ din încremenitele izvoare hibernale/ se ridică iarba/ cu lance ascuţită sfîşie platoşa/ mugurii îşi deschid ochii/ au puteri nucleare/ astru veghetor/ tot mai aproape de stele/ cu aripi numeroase/ ne îndrumă paşii/ ce calcă apăsat pe toba Lunii/ accelerat bate inima cînd vii/ Alergătoareo“.
Luna e şi un simbol al lui Unu, unind faţa văzută cu aceea ascunsă; pornind de aici, poezia lui Cassian Maria Spiridon din Poeme în balans poate fi citită (şi) ca o saga a căutării, întîlnirii şi contopirii principiului masculin în cel feminin: regele desculţ şi femeia cu văl din Cuvîntare solemnă („deschideţi poarta/ vine regele/ marele rege desculţ/ deschideţi pe marele rege îl aşteaptă/ femeia cu văl“, scrie poetul aici), dar, mai ales, eu şi tu din Inelul cu agat, unde se scrie povestea despărţirii/reunirii celor doi sub semnul lunii care îşi uneşte jumătăţile şi al agatului, gaj al longevităţii erosului; e o poveste filosofică şi nu una erotică a protagoniştilor lirici. În acest balans al lumii între eu şi tu, chiar şi fiorul (pe)trecerii se pierde în imaginea luminoasă a eternităţii lui Unu şi dincolo, în unul dintre cele mai frumoase poeme de dragoste scrise în lirica de azi: dragă a mea/ nu-i aşa stă, valoric şi în paradigma de sensibilitate, lîngă poeme (prea) bine cunoscute de Nichita Stănescu şi Ion Mircea: „dragă a mea/ nu-i aşa/ că ochii noştri/ unul în altul se vor scălda/ şi după ce/ de tot vom pleca/ nu-i aşa/ dragă a mea/ că mîinile noastre vor căuta/ împreună să fie/ şi cînd de tot ne-om culca/ nu-i aşa/ nu-i aşa/ că sufletele noastre/ mereu/ împreună- or zbura/ şi după.../ dragă a mea“.
Spaţiul desenat între apele Oceanului, mările orientale şi catedrala gotică („trecem printr-o biserică/ a stejarilor/ gotică/ sunt degetele crengilor împreunate/ la mari înălţimi/ ca o împletire de spirit şi trup/ sub soarele ca mierea apusului/ lunga aripă a toamnei/ atinge frunzele şi sufletele noastre“) este al înaltului şi începutului de lume, un loc „unde câinii/ nicicând nu latră/ cocoşii nu cântă“: aici fiinţa pluteşte, se rupe de lume, se mişcă pe ape, trăind mereu nostalgia departelui.
De această geografie interioară al cărei reper esenţial rămâne sudul solar al Mării Egee, se leagă tema balcanismului, atât de prezentă, de aproape două secole, în cultura noastră: poetul e un vagabond oriental (asemeni lui Kazantzakis şi Panait Istrati), rătăcind printre insule, visând la căile balenei şi ale nordului îngheţat, la dunele sărate călcate de greci şi fenicieni, dansând sirtaki, căutând leneş mirodenii în târgul oriental „cu oameni, maşini, numeroase tarabe“, alteori, venind acolo „ca o bombardă/ aruncată/ dintre meterezele Cetăţii Albe“: locul în care începe lumea e sub soarele grec: „turcoaze înşirate/ piatră după piatră/ am căutat pe străzi întortocheate/ la umbra Partenonului/ vor locui la gâtul tău prelung/ umbrite de părul/ la culoare/ cum sunt castanele în toamnă/ intrăm într-o lume/ încrustată în piatră/ în straturi suprapuse/ un loc în care-ncepe lumea/ între pietrele grele/ lucrate curat/ geometric/ loc străbătut de paşii adoratorilor/ zeiţei Atena/ ascultăm/ sub soarele grec/ în Agora/ păsări/ la umbra măslinilor“ (Un loc în care începe lumea).
Sub soarele grec, vagabondul Orientului (re)descoperă în O săgeată îmbrăcată în roşu poezia ca scenariu mitic şi ca pe un cod cultural: iubita e o „zeiţă chtoniană“, dar şi mater genitrix şi Beatrice, creaţia şi erosul; stânca şi valul, cum se numeşte chiar prima secţiune a volumului, sunt principiile feminin şi masculin ale genezei (Yin şi Yiang, într-o altă mitologie); nimfele apelor dulci rătăcesc prin umbra Partenonului, Orfeu, Poseidon şi Helios sunt convocaţi să cheme vântul „din largul plin de insule“ şi să trimită razele lungi peste ochii posomorâţi ai oamenilor, vorbindu-le despre dragoste, despre locul în care începe lumea, al îndrăgostiţilor „din prima generaţie“: perechea ce începe lumea calcă pe covoarele de iarbă de pe „malurile Lethei“. Aceste teme, explorate şi în cărţile anterioare, sunt ale unei lirici care îşi găseşte Îndrumătorul în corbul lui E.A. Poe: „înaintez prin urbea străină/ plină de forfota mulţimii/ cu un negru corb pe umărul stâng/ prin urbea unei geometrii nordice (…) corbul cel negru/ (pasăre mult încercată)/ c-un fâlfâit uşor/ când vine clipa se strămută/ înaintez/ pe umăr am Îndrumătorul“ (Îndrumătorul).
Cassian Maria Spiridon e încă fidel ornamentelor clasice într-o poezie profund (post)modernă care nu se desparte nici măcar râzând de metaforă, comparaţie şi epitetul ales (luna „regina mândră“ e „ca o tigvă“, torsul iubitei e o „umbră vie palpitândă“, sufletul e „ca o avalanşă de fotoni“, iar zăpada, „ca o pudră de zahăr/ peste brazde“ etc.). Pe coperta interioară a volumului O săgeată îmbrăcată în roşu se precizează faptul că „în decembrie ’89 a fost arestat deoarece a organizat şi condus o mişcare de protest împotriva dictaturii comuniste“; experienţa dură din biografia poetului nu putea rămâne fără urme în bibliografia sa. Născut de Înviere şi nimerind în iad, cum spune într-un poem, Cassian Maria Spiridon, dezolat şi cu visele demolate, schimbă deseori registrul liric în ironia amară a (anti)utopiei: „într-o dimineaţă România s-a trezit/ vecină cu China/ cu o populaţie mai numeroasă/ ca a Indiei/ cu o istorie invidiată/ inclusiv de Franţa/ cu bărbaţi politici/ de care nici Roma n-a avut parte/ cu poeţi mai mari/ decât ai perfidului Albion/ cu filosofi mai profunzi/ decât cei vieţuitori prin landuri/ şi cu mult mai bogată/ decât ţara unchiului Sam/ încetaseră toate cutremurele/ râurile şi fluviile se rostogoleau/ blânde în albia lor/ nici o calamitate/ nu mai vizita pământurile patriei/ ordinea socială era desăvârşită/ anotimpurile minunate/ românii fericiţi/ iar toate acestea/ se întâmplau/ într-o dimineaţă…“: dimineaţa acelei Românii e şi dimineaţa poetului, în utopie, în idealitatea surpată pe o săgeată îmbrăcată în roşu.
Poezie de notaţie în Seară pogorînd, Eglogă, Stonehenge, cu explicite mărci autobiografice E nevoie mereu, vestind apocalipsa unei lumi care încă mai este, surpată într-o lume viitoare care nu va mai fi, pe linia subţire unde sînt în balans universul şi inima, lirica lui Cassian Maria Spiridon poartă mereu nostalgia orizonturilor îndepărtate, capăt de lume, Gibraltar sau Thule, amintind de Ultima Thule a Constanţei Buzea: un poem precum aduc/ dar atît/ paharul cu apă trimite la un topos vechi, uitat într-o (post)modernitate care îşi strigă prezentul neurastenic şi îşi ţipă viitorul improbabil, bîntuit de himere şi scenarii apocaliptice: „aduc/ doar atît/ paharul cu apă/ celui copleşit de onoruri/ îmbrăcat în costumul de mire/ este pregătit pentru ultima Thule/ un rigor îi cuprinde maxilarul/ şi mîinilengheţ ate/ nu ating paharul/ paloarea îi acoperă fruntea/ nu mă recunoaşte/ sînt doar nevrednicul/ zărit printre zăbrelele luminii/ de la Templu/ (mă strecor cu paşi de felină)/ se aud pe caldarîm ghearele/ cum bat/ ritmul final al Destinului“. Thule era pentru cei din vechime tărîmul fabulos care marca limita de nord a lumii cunoscute (şi poate că numele oraşului şi aeroportului din Groenlanda tocmai asta vrea să aducă aminte: acolo, la Thule, vor fi ajuns cu imaginaţia oamenii de altădată). Thule e, aşadar, marginea, un topos şi o temă care conferă, în bună măsură, structura de profunzime a poeziei lui Cassian Maria Spiridon, marcă înregistrată în lirica noastră contemporană.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara