Numărul curent: 47

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Cum a devenit Istrati scriitor de Z. Ornea




Destinul lui Panait Istrati a fost, fără îndoială, nefericit. Si, mai ales, de un tragism putin obisnuit. Născut la Brăila, a practicat, pînă a deveni scriitor, cele mai diverse meserii: băiat de prăvălie, hamal, zugrav, zidar, lăcătus, lucrător la terasamente, gazetar, servitor, chelner, mecanic, fotograf. Si asta, pînă la 39 de ani cînd, după tentativa de sinucidere din 1921, doi ani mai tîrziu, debutează spectaculos, recomandat si apreciat de Romain Rolland. În cîtiva ani numele său e stiut peste tot. Cărtile sale se epuizează instantaneu, scrie mult, parcă în febră, consumîndu-se neasteptat de repede. Perioada creatiei sale e foarte scurtă (numai 13 ani), dar suficientă pentru a se impune si a dăinui. Totul e socant, precipitat si dramatic în acest destin si în această operă. De la împrejurarea debutului (fortat prin tentativa sinuciderii) pînă la ametitoarele suisuri si căderi, nu numai în spatiul existential ci si în acela al operei. N-a fost - a remarcat bine dl. Mircea Iorgulescu într-un excelent studiu din 1984 - un exotic si un obsedat de pitoresc, cum l-au receptat, la început, o bună parte dintre cititorii săi francezi. În scrierile sale trăieste o umanitate rănită, populată cu declasati, esuati, oameni cu meserii incerte sau fără nici una, dezmosteniti sau izgoniti care continuă să nădăjduiască. E o lume marginalizată, a învinsilor revoltati sau a revoltatilor învinsi. Si, surprinzător, chiar în acest univers al declasării, limita de jos a prăbusirii nu e niciodată epuizată, existînd, si aici, gradatii si totdeauna trepte încă disponibile de coborît. Dar toti visează la drumul înăltării, al evadării spre "dincolo", se amăgesc în plăceri usoare, croiesc planuri si le povestesc, încearcă să le realizeze, întorcîndu-se apoi încă o dată înfrînti. O înfrîngere care nu e niciodată ultima. Această "lume de la fund", adesea magistral surprinsă, a născut caracterizarea lui Istrati drept "Gorki balcanic". Nimic peiorativ, fireste, în această caracterizare (dimpotrivă); desi ea e departe de a putea epuiza substanta unei opere mult mai bogată în întelesuri. Istrati a putut recrea acest univers pentru că era al său. Se ivise aici si trăise aidoma eroilor săi. Dintr-o astfel de lume ies uneori caractere. Dar adesea apar suflete labile, de revoltati rătăciti care esuează acolo unde n-aveau ce găsi. E, desigur, o prejudecată că opera sa e autobiografie nudă, mereu reluată si reconstituită. Scriitorul Istrati e un imaginativ si destule episoade - chiar cărti - trec dincolo mult de experienta trăită. Dar nici nu se poate contesta că biograficul ocupă, în opera lui Istrati, locuri considerabile.
Regretatul Alexandru Talex, secretarul si editorul statornic al operei lui Istrati, s-a gîndit, în ultimii ani de viată, să adune într-o carte momente semnificative din viata scriitorului. Foloseste, pentru asta, texte concludente ale scriitorului dintr-o perioadă sau alta, editia sa constituindu-se ca o autobiografie de un fel special. Oricum, cititorul acestei editii (textele, cele mai multe, sînt traduse de editor) realizînd, pe fragmente, ceva din inegalabilul tragism al unei vieti cu totul neobisnuită. (Prima sectiune a editiei e intitulată chiar "Autobiografia", de parcă toate celelalte n-ar avea acelasi caracter). Se stie, Romain Rolland a avut un rol colosal în devenirea ca scriitor a lui Istrati. Viitorul prozator român de expresie franceză îi scrie lui Rolland si acesta îl sfătuieste să se destăinuie în povestiri. Scrie, cu cîtă frantuzească apucase să acumuleze, povestirea O întîlnire (în martie 1921), primind de la mentorul său aprecierea favorabilă si îndemn de a persevera (în editie e publicată această scurtă naratiune). Dar ceva mai înainte, în ianuarie 1921, redactează confesiunea Ultime cuvinte adresată lui Rolland, pe care însă nu o expediază; i-o va da în octombrie 1922, după care face o tentativă de sinucidere, esuată cum se stie. Editorul publică acest text (fireste tradus) în sectiunea "Nasterea unui scriitor". Salvat, încearcă să trăiască, făcînd-o pe fotograful la Nisa, fără succes, scriindu-i scrisori sfîsietoare mentorului său, inclusiv un caiet cu însemnări autobiografice, cu rol de recomandare (se publică aici, evident, si traducerea acestui text). În 1922 izbuteste să încheie primul său mare manuscris (Mos Anghel, Kir Nicola, Sotir si Mihail), pe care, cum altfel?, îl trimite lui Rolland. Acesta din urmă îi scrie entuziast ("prevederile mele sînt confirmate"), invitîndu-l, la Villeneuve, să se cunoască. Istrati s-a confesat, despre această întîlnire hotărîtoare, în cinci scrisori adresate prietenului său român de la Paris, cizmarul Gh. Ionescu. Si ele, aceste scrisori, reconstituie, gîfîit, momentele acestei întîlniri, în care Rolland îi spune lui Istrati că este un excelent prozator. Ba chiar că a primit răspuns din partea unei edituri, care confirmă că, întrucît manuscrisul a convins, va fi publicat. La despărtire, Istrati îi mărturiseste mentorului său: "Acum plec fericit: în cincisprezece zile am trăit cît în cincisprezece ani". În 1923 revista de prestigiu Europe îi publica lui Istrati romanul Chira Chiralina, evident cu o elogioasă recomandare-prefată a lui Rolland. Atunci scrie, zugrav fiind la Paris, povestirea La un "raccord", rescrisă în 1925, în limba română si apărută postum în Cruciada Românismului. Editorul o include în această sectiune, încheiată cu un alt text despre si închinat lui Rolland apărut în 1934 în revista Marianne, în amintirea debutului cu Chira Chiralina. Dar entuziasmul debutului a trecut, ca si ecourile mult favorabile ale celorlalte scrieri. Boala ftizică i s-a acutizat. Face o călătorie în URSS si entuziasmul - si acesta - i se risipeste, nutrind convingeri foarte critice despre realitatea nedreptătilor sovietice. Ajuns în Franta, tine să-si facă publice aceste dezamăgiri, menite să avertizeze. Scrie si publică destăinuirea Vers l^autre flamme. Această scriere provoacă mare răsunet, lui aducîndu-i imense daune din partea presei franceze de extrema stîngă, inclusiv discreditul lui Rolland, activ filo-sovietic (era căsătorit cu o rusoaică recrutată de N.K.V.D.). Prietenii francezi, mai toti, îl abandonează, unii scriind pamflete împotrivă-i, descriindu-l ca agent al Sigurantei. Din 1930 se afla în România. Istrati era un însingurat, nimeni - cu exceptia grupării de la Viata Românească - neacordîndu-i recunoasterea pe care o merita. A urmat o inutilă cură balneară la Mînăstirea Neamt, internat, apoi, la Spitalul Filaret. Jena financiară începe să-l împresoare amenintător, editorul său francez reducîndu-i, tocmai acum, tantiema lunară pînă a i-o anula cu totul în 1932. Răul care îl ia în stăpînire e compact: fizic, sufletesc, financiar. Acum, prozatorul declara: "Nu mai cred în nici o idee, în nici un partid, în nici un om". E convins că societatea capitalistă e profund nedreaptă, iar asa-zisul socialism sovietic o cruntă dezamăgire. Ba, a ajuns să nu mai creadă nici în rolul artei ("arta este o escrocherie; la fel ca si omul bisericii, predică sublimul, dar adună la gologani, cît poate mai multi"). Începe să-si traducă în româneste opera (n-a terminat-o) si o publică, idee nefericită, în cea mai rău privită colectie românească ("Colectia 15 lei"), aducînd deservicii propriei opere. În martie 1933 îi apare, la Paris, Casa Thuringer si e comentată, în Le Monde, drept o carte reactionară. Lovit si disperat, redactează eseul Omul care nu aderă la nimic, în Spitalul Filaret, în care polemizează cu recenzenta din Le Monde, pe care îl dă publicitătii (în editia pe care o comentez se publică si acest text). Aici declară: "Iată de ce strig de pe patul meu de suferintă: Trăiască omul care nu aderă la nimic! O strig în ultima mea carte si dacă scap încă o dată de moarte, o voi striga de-a lungul tuturor cărtilor ce-mi rămîn de scris!" Cum eseul său a trezit rumoare în publicistica franceză, publică alte două eseuri asemănătoare, inclusiv o scrisoare deschisă către François Mauriac. Era o încrîncenată lichidare de conturi. Dar mai înainte, la începutul lui 1932, acceptă un turneu de conferinte în Austria si Germania, invitat de o societate culturală germană, editorul publicînd, aici, textul acestei conferinte, pe care prozatorul a repetat-o pe unde a conferentiat, cu idei interesante - desi unele cam naive - despre rostul si menirea artei. E bine, negresit, că se publică, în editia pe care o comentez, textul acestei memorabile conferinte. Unde editorul nostru greseste profund este faptul că nu inserează, în editie, nici un text publicat de Istrati în revista Cruciada Românismului. Revista aceasta a apărut la 22 noiembrie 1934, sub conducerea lui Mihail Stelescu, redactor fiind, de la început, chiar Alexandru Talex. Era o revistă de dizidentă legionară, unde au apărut cîteva texte anticodreniste semnate de Mihail Stelescu, ceea ce, finalmente, în 1936, avea să-i aducă acestuia asasinarea de către un comando de zece legionari ("decemvirii"), ucigîndu-l pe dizident, sălbatic, cu toporisca, pe patul său de suferintă la Spitalul Brîncovenesc. De la numărul 5 al revistei - număr de Crăciun - apare, aici, si Panait Istrati, cu o "Scrisoare către dragoste", în care, ce-i drept, condamna antisemitismul. În numărul 6 al revistei sînt inserate răspunsuri ale lui Stelescu, C. Caragea si Al. Talex pe marginea scrisorii lui Istrati. Să citez din răspunsul lui Al. Talex: "Panait Istrati stii ce ne trebuie? Un pumn... Cruciada Românismului va încerca să fie un astfel de pumn... Antisemitismul nostru? E la fel ca al d-tale. E uman. Însă combativ atîta timp cît elementul iudaic va continua să se organizeze stat în statul nostru, sabotîndu-ne ori de cîte ori are ocazia". În numărul al nouălea Istrati revine, crezînd, naiv, că revista la care colabora e "o miscare mai mult sufletească". Istrati devine aici, manipulat chiar de Al. Talex, colaboratorul de prestigiu al revistei. În nr. 14 semna articolul Numerus politicianismus, care, de fapt, lovea în pluripartitism, simbolul cert al democratiei. Si au mai fost si altele. Asadar, dezamăgit iremediabil pe stînga politică, Istrati devine, în ultimii ani de viată, colaboratorul de prestigiu al unei publicatii de extremă dreapta, ce-i drept organul unei dizidente în miscarea legionară. Si aceasta o face scriitorul care, în 1933, scrisese Omul care nu aderă la nimic, adevărat manifest apolitic. Cînd, în 1935, a murit Istrati, revista a apărut îndoliată iar într-un articol se spunea: "Românismul nostru va fi acela pe care-l slujeai: nobil si creator". Ciudată, într-adevăr, optiune de final a lui Istrati. Ea, repet, trebuia consemnată în această editie. Al. Talex n-a făcut-o, gresind profund, publicînd, în schimb, texte anodine, mai putin revelatoare. Si doar ultima sectiune a editiei se numeste chiar "Ultimii ani". Să se datoreze această omisiune faptului că editorul Al. Talex a fost din plin amestecat în racolarea lui Panait Istrati pentru Cruciada Românismului? Acesta e indubitabil răspunsul.

Panait Istrati, Pelerinul inimii. Antologie, cuvînt înainte, prezentări si traduceri de Alexandru Talex, Editura Minerva, 1998.