Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Cultura recitalului de pian de Dumitru Avakian

Momente pianistice importante, petrecute în ultimele săptămâni la Bucureş ti, pe scena Ateneului Român, în Studioul Radio de pe str. Berthelot, s-au dovedit a fi veritabile evenimente asupra cărora nu poţi să nu meditezi; observând trasee, cercetând determinări ce condiţionează împreună marele moment artistic al recitalului, impactul acestuia în spaţiul public.
În mijloc de iunie, ziua cea mare a cântului pianistic ne-a fost oferită de Institutul Francez, cel care a organizat o extinsă etalare a valorilor unei şcoli de nobilă personalitate artistică. În plus, recitalul susţinut de Brigitte Engerer şi cel oferit de Bertrand Chamayou, o după-amiază şi o seară extinse pe durata a aproape cinci ore de muzică, au fost dedicate aniversării a două secole ce se împlinesc de la naşterea lui Franz Liszt. Este artistul de geniu căruia îi datorăm, de fapt, formula recitalului susţinut de un muzician performer care se adresează publicului său, admiratorilor săi, cărora le vorbeşte despre sine, despre lume, despre idealurile sale, le oferă satisfacţii muzicale şi bucurii, unele dintre acestea mărunte bijuterii sonore, altele ridicându-se la nivelul unor veritabile profesiuni de credinţă. O importantă doză de orgoliu – nu de vanitate ! – animă acest act temerar. Este afirmarea individualităţii conştiente de valoarea propriei creativităţi. O făcuse şi Paganini mai înainte; exhibiţionismul său virtuoz era susţinut de o imaginaţie ieşită din comun, de un uimitor simţ melodic cu totul propriu muzicii italiene în general. Aidoma romanticilor, Liszt vorbeşte ca un tribun; declamaţia sa, agrementată de horbota stufoasă a sunetelor ornamentale, depăşeşte nevoia strictă a unei comunicări de anume atracţie; dimpotrivă, are consistenţă, dispune de valoare poetică, se sprijină pe o meditaţie filosofică hrănită de lecturi din Petrarca, Dante, din Goethe, este inspirată de marile călătorii, cele care înflăcărează inspiraţia, imaginaţia călătorului; este un veritabil excurs ce se poate întrupa în pagini memorabile aşa cum se întâmplă în marele poem pianistic, Sonata în Si, una dintre creaţiile atinse de geniul poetic al duhului romantic, cel care animă sunetul aflat în vecinătatea cuvântului. Este un opus care nu a intrat de această dată în unghiul de atenţie al organizatorilor acestui eveniment.
Momentul de specială greutate l-a constituit evoluţia pianistului Bertrand Chamayou; l-aş numi ca fiind unul dintre lupii cei tineri ai pianisticii franceze actuale. Pe parcursul a trei reprize mari, desfăşurate până spre miezul nopţii, ne-a oferit cele trei cicluri de lucrări lisztiene, „Ani de pelerinaj”, Elveţia şi Italia. De pe „Malul izvorului” la nocturna „Clopotele Genevei”, de la misteriosul „Il pensieroso” la cele trei Sonete după Petrarca, de la „Rugăciunea îngerilor păzitori” la tabloul sonor ce profilează „Chiparoşii de la Villa d’Este” şi „Jocurile de apă…” ale grădinii, Chamayou dezvoltă o imaginaţie fabuloasă susţinută de o memorie cu totul ieşită din comun. La cei treizeci şi ceva de ani este pe cale de a continua tradiţia lisztiană a muzicii franceze, drum marcat cu decenii în urmă de Samson François; poate mai mult decât ilustrul său predecesor, Chamayou dezvoltă o veritabilă magie timbrală ce se instituie cu sens de viziune orchestrală. Este drumul unei şcoli pianistice care porneşte în secolul al XIX-lea de la Liszt însuşi şi continuă în secolul trecut, în perioada interbelică, cu Ravel, cu Cortot. Claritate, rafinament timbral de largă extensie, vibraţie poetică înaltă, sunt atributele acestei mari şcoli în pianistica europeană. Constatând această direcţionare poţi observa motivul pentru care nu Beethoven şi nu Robert Schumann ci tocmai muzica lui Debussy şi Ravel se dovedeşte a fi atât de apropiată personalităţii tânărului pianist Cedric Tiberghien, prezent şi el cu săptămâni în urmă pe podiumul de concert de la Ateneu.
Revenind la ziua cea mare a pianisticii franceze voi menţiona că aceasta a debutat cu recitalul susţinut de Brigitte Engerer, o personalitate cu totul specială în peisajul vieţii muzicale din ţara sa. Este artistul acelei maturităţi ce se situează la zenitul unei prodigioase cariere artistice. A urmat etapele de formare ale şcolii franceze câştigând laurii celebrei competiţii „Marguerite Long – Jacques Thibaud”; a urmat un prelungit stagiu de perfecţionare la Conservatorul din Moscova sub îndrumarea celebrului, a carismaticului pianist şi pedagog Stanislas Neuhaus; datele de forţă, de profunzime, de consistenţă ale tonului pianistic se îmbină aici cu spiritul quasi-cartesian al ordinii, aspect atent întărit în plan expresiv. A oferit un evantai larg de zece lucrări lisztiene mai puţin cântate în mod curent în sălile de concert, momente dintre care se detaşează celebrul cânt îndoliat „Funérailles”. Indiscutabil, era potrivit ca promoţia publică a evenimentului să fi fost susţinută cu sporită vigoare, pe măsura valorii cu totul speciale a acestui recital unic în felul său. Un public anemic, dezorientat, de invitaţi, a populat în răstimpuri marea sală a Ateneului. Păcat. Regretele tardive pot fi utile pe mai departe!
Tot pe scena Ateneului, în compania Orchestrei Filarmonice, a dirijorului Ronald Zolmann, pianistul francez Dominique Merlet ne-a oferit un bun exemplu asupra felului în care datele unei şcoli muzicale pot fi promovate de o autentică personalitate artistică; în realizarea domniei sale, Concertul nr. 16, în Re major, de Mozart a dispus de claritate timbrală sprijinită de o sonoritate aerată, de luminozitate solară aproape eclatantă, de un spirit alert dar ordonat, aspecte care, împreună, dau farmec acestei captivante pagini concertante a literaturii clasice.
De această dată în Studioul de Concerte din str. Berthelot, pianistul Dan Grigore a oferit o magistrală demonstraţie asupra faptului că paginile miniaturale ale literaturii pianului se pot ridica la valoarea capodoperei atunci când muzicianul care le animă dispune de imaginaţia unui spirit creator, de farmecul unei adresări cu totul captivante. Momente mozartiene, sonate de Domenico Scarlatti, momente enesciene, altele semnate de Bach, Schubert, Scriabin, Rahmaninov, au făcut deliciile unui public entuziast, atent, sensibil, care a umplut până la refuz Studioul de Concerte Radio. Multe dintre aceste momente – nu pot să nu le numesc memorabile! – s-au regăsit în conţinutul unei imprimări în variantă CD, ediţie susţinută de o sesiune de autografe pe care maestrul Grigore le-a oferit la sfârşitul concertului. Asta da!