Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Cultura între universal, naţional şi local de Adrian Alui Gheorghe

Există o tendinţă a artistului dintotdeauna de a se situa dincolo de fruntarii, în universalitate. Artistul dintotdeauna pare a nu se adresa, ca mesaj artistic, omului, ci omenirii; nu se adresează locului, ci universalului. George Călinescu, preluînd teze europene, îl temperează pe artist spunîndu-i că intrarea în universal se face, totuşi, prin naţional.
Că într-un concert universal de voci vii, ca artist, cu cîteva elemente care îţi denotă neamul, amprenta locului, istoria, tradiţia. Că aceste elemente, desfăşurate sau doar intuite, sînt cele care îţi conferă, prin neasemănare, un loc numai al tău. Shakespeare e sigur englez, Tolstoi e sigur rus, Voltaire e sigur francez, iar Goethe e sigur neamţ, dacă e să citim operele lor prin elementele care îi disting, îi recomandă, dar îi şi separă. Un scriitor african are în opera sa freamătul nisipului cu tot ce decurge de aici, o filosofie a vieţii care se scurge printre degete ca firele de nisip, iar un nordic va explora misterul fiordurilor, fie din viaţă, fie din natură. Un balcanic precum Kazantzakis va explora abisul marginalului, periferia unor culturi care sînt, în cea mai mare parte, îngropate în istorie şi în mituri, iar un sud american precum Marquez va aduce vibraţiile mitice ale unei lumi care întîi a fost decimată, apoi cercetată. Artiştii români care au intrat în universalitate nu fac excepţie, Brâncuşi, Cioran, Ionesco, Eminescu, Eliade sau Enescu au încărcătura şi amprenta de neşters a culturii române, fie la nivelul sensibilităţii, a temelor, a formelor sau a obsesiilor umane şi istorice.
Dar războaiele mondiale, cele de pe cîmpul de luptă, războaiele reci, războaiele economice, războaiele pieţelor de desfacere etc. au amestecat culturile şi au adus în discuţie noţiunea de globalizare. Iar globalizarea economică atrage după sine globalizarea culturală. Visul dintotdeauna, de a deveni universal, al artistului, pare, astfel, la îndemînă. Istoria, contextele şi calculele par să îl ajute.
Nu premiile naţionale mai consacră un autor, ci premiile internaţionale. Nu contactul cu publicul propriu (dacă mai există un public, dacă mai există un contact!), mai contează, ci contactul cu publicul de aiurea, cît mai eterogen, mai îndepărtat, mai străin. Un scriitor (român şi nu numai) e valabil, azi, în faţa publicului (universal!) tot mai „tabloidizat” dacă e tradus în cît mai multe limbi. Îl vezi? E tradus în sîrbă, în albaneză, în rusă, în maghiară, în croată...? E mare, e important. Cel netradus e trimis la colţ, e „un rebut naţional”. În cultura globalizată e o competiţie asemănătoare pieţelor de desfacere a conservelor cu sparanghel sau cu fasole roşie. Contează marketingul. Cantitatea e cea mai importantă calitate. Contează faptul că publicul cu cît e mai larg, cu atîta e mai inexpresiv, mai neatent, mai needucat? Nu contează. Uite, îl vezi? A fost tradus în Noua Zeelandă...! Ce contează că e vorba de două, trei textuleţe traduse prost, pe un colţ de pagină, ca un exemplu de exotism cultural, important e că a ajuns pînă acolo. Aşa de departe? Aşa de departe.
Globalizarea înseamnă, dintr-o anumită perspectivă, moartea culturilor mici în favoarea unei culturi grandioase care să onoreze omenirea în confruntarea viitoare cu civilizaţiile galactice. Pentru că omul nu se poate opri, în dinamismul său, doar asupra sinelui şi a lumii sale, el visează „deştept” transcenderea spaţiului şi, eventual, a timpului. E vorba de o criză de identitate? E o criză de supraidentitate? Sau e vorba doar de o confuzie în reperarea motivaţiilor care generează arta şi care definesc condiţia artistului. Naivul Borges se afunda heracleitic în substanţa universului: „Timpul e substanţa din care sînt făcut. Timpul e un fluviu care mă ia cu el, dar eu sînt acest fluviu; e un tigru care mă sfîşie, dar eu sînt acest tigru; e un foc care mă consumă, dar eu sînt focul”. Recunoscînd asta eşti în centrul lumii oriunde te-ai afla, indiferent la cîte aplauze vane primeşti după o situare în statistici. Că astăzi doar statisticile mai operează şi nu ierarhiile. Sau, mai bine zis, operează ierarhiile stabilite de statistici şi nu cele care se revendică de la valoare. Căci şi valoarea însăşi a devenit extrem de relativă, valoarea, chiar şi în artă, e un reflex al cererii şi ofertei. Un Gogol care să lucreze doisprezece ani la un roman pe care el să îl considere în final ratat, e vorba de Suflete moarte, este greu de imaginat azi. Mo Yan, chinezul care a luat Premiul Nobel anul trecut, a scris Obosit de viaţă, obosit de moarte, vreo opt sute de pagini, în patruzeci de zile. Umberto Eco spunea că un roman care să placă, să fie valabil, să fie căutat de un public de pretutindeni, azi, se poate scrie în două săptămîni. Şi a făcut şi demonstraţii în acest sens.
Practica ne arată, însă, că în universalitate culturile mici devin şi mai mici, iar culturile mari îşi impun tiranic valoarea, valorile. Istoria lumii o înlocuieşte pe cea a unei naţii. Cetăţeanul e în centrul lumii şi nicăieri. Un soi de paranoia domină actul public, discursul public se adresează cetăţeanului lumii şi mai puţin indivizilor cu nume şi prenume, cu problemele zilei şi ale nopţii, cu sentimentele lor care se consumă în cel mai mare anonimat.
Păpuşarul nu mai foloseşte păpuşi, ci oameni, pentru că are de unde alege, i se oferă o mulţime.
În lupta cu îngerul omul a învins, vulgarizarea vieţii este cîştigul final cu care individul nu ştie ce să facă. Misterul, cel care însufleţeşte imaginaţia omului de mii de ani, are atîtea răspunsuri, încît întrebările individului îşi pierd semnificaţia. Pînă şi misterul „eternului feminin”, misterul naşterii, al vieţii, misterul conceperii universului, misterul îmbinării culorii şi parfumului în floare, absolut toate acestea au căpătat răspunsuri. Şi le oferă oricine şi oricînd, specialiştii, mass-media, politicienii, prietenii, duşmanii. Mapamondul e un uriaş concert de răspunsuri. Pe voci multiple, una mai seducătoare decît alta.
Iar dacă nu mai ai întrebări, la atîtea răspunsuri care ţi se oferă, eşti pierdut. Pentru că toată lumea, la toate nivelurile, pe toate canalele, prin toate mijloacele, îţi oferă răspunsuri. Singurul care pune întrebări pe lumea asta e artistul. Le pune cerului, pămîntului, timpului, istoriei, sieşi, le pune direct, indirect. Dar cui îi mai pasă de întrebări, cînd are răspunsurile gata pregătite, oferite cu atîta largheţe, cu atîta solicitudine? Dar ce să mai facă artistul cu întrebările lui în acest concert extrem de seducător, de atractiv al răspunsurilor? Se retrage în spaţiul strîmt, îngust, al locului, acolo unde întrebarea abia şoptită are, din nou, ecou.
La început a fost cultura tribului, cu zeii, parazeii şi înţelepţii ei. Am ajuns, s-ar părea, în acelaşi punct. Ne întoarcem la cultura locală aspirînd, încet, timid, spre cea naţională şi, de ce nu?, după o vreme, din nou, silnic, spre universalitate.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara