Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

ex libris:
Cultură și literatură de Mircea Anghelescu

A apărut volumul al șaptelea al seriei de autor Virgil Nemoianu, începută în urmă cu patru ani la Editura Spandugino, serie care își urmează – datorită unei eminente echipe de specialiști – efortul mai mult decât lăudabil de a prezenta cititorului român opera unuia dintre cei mai importanți istorici literari și filosofi ai culturii de astăzi. Născut în România acum șaptezeci și șapte de ani și stabilit în Statele Unite acum aproape o jumătate de veac, Virgil Nemoianu, „distinguished professor of comparative literature” la Universitatea catolică din Washington D.C., este nu numai unul dintre cei mai cunoscuți cercetători ai literaturii din spațiul euro-american, ci și unul dintre puținii care și-a putut desfășura opera foarte întinsă în perspectiva unei viziuni coerente, cu marcate elemente personale. Cunoscut la noi prin volumul de eseuri Calmul valorilor, apărut înainte de plecarea din țară, și apoi ca istoric literar și comparatist prin volume dedicate epocii de la sfârșitul secolului XVIII și secolului XIX în întregime, precum Îmblânzirea romantismului și Triumful imperfecțiunii. Vârsta de argint a temperanței socio-culturale în Europa. 1815-1848, preocupările autorului acoperă de fapt o arie de cuprindere cu mult mai largă decât în această prezentare reducționistă; ediția de la Spandugino are, în primul rând, meritul de a o demonstra cu texte, multe din ele netraduse până acum. În decursul unei activități de peste o jumătate de secol, Virgil Nemoianu a ilustrat mai toate genurile non-ficționale implicate în cercetarea literaturii precum filosofia culturii și studiul relațiilor dintre artă și civilizație, istoria literară și literatura comparată, eseistica ideologică pe teme religioase, politice și culturale, jurnalul și însemnările de călătorie, împlinind această diversitate printr-o apetență marcată pentru interviu, pentru discuția directă cu un preopinent specializat, capabil să ofere nu doar un cadru adecvat dezvoltărilor sale, ci și să ridice o serie de obiecții și incidente stimulatoare (Sorin Antohi, R. Lazu ș.a.).
Volumul recent apărut cuprinde două dintre cele mai importante cărți din perioada în care autorul își concretizează ideea mai generală despre rolul literaturii în concertul culturii europene, inclusiv Central și Est-Europene, și despre înțelesurile schimbătoare ale ideii de progres, respectiv de conservatorism în istoria literaturii și în istorie în general. Prima carte din acest diptic este O teorie a secundarului din 1989, care s-a bucurat de ample ecouri și discuții care au produs efecte până în spațiul nostru, o listă a recenziilor făcute traducerii românești din 1997 putând fi găsită în bibliografia pe care a întocmit-o George Neagoe în numărul omagial din revista „Vatra”. Destul de neobișnuit pentru un teoretician cu vocație și cu un real succes în lumea rarefiată a conceptelor, Virgil Nemoianu se dovedește și recunoaște a fi un gânditor echilibrat, un partizan al continuităților care se transformă și al alternativelor care se completează: în spiritul demonstrației din carte, el nu revendică originalitatea absolută pentru ideile sale, ci afirmă o continuitate nutrită din acumulări repetate pentru că „originalități absolute nu prea există în lumea noastră. Cu toții facem parte din fluxuri, din continuități, din interacțiuni, din combinații, din rețele”. Iar despre cartea sa – pe care o consideră cea mai teoretică, mai „filosofică” și îi place mai mult decât alte cărți ale sale – spune că, deși nu-i lipsește „o idee generală unificatoare”, ea seamănă mai degrabă cu o culegere de eseuri. Este ceea ce el numea într-un interviu trecerea de la pseudostructuralismul începuturilor la pluralismul critic „în care centrul este plasat tocmai în morfologia culturii”.
În mod evident, prin aceste caracteristici cartea în cauză îl reprezintă cel mai bine pe autor și conturează, în același timp, o viziune complexă asupra literaturii și asupra felului în care trebuie studiată literatura, asupra umanităților în general și a evoluției noastre în epoca istorică pe care am putea-o numi a complementarităților infinite. Din acest unghi, evoluțiile din spațiul respectiv și ceea ce se numește uneori progres sunt rezultatul unei permanente reconfigurări a scenei culturale, unde elementul dominant la un moment dat, cel care dă tonul și colorează specific o epocă, o mișcare, un curent, este însoțit de unde seismice, de ecouri și reverberații în direcții diverse până la poziția diametral opusă, care nu combate și destructurează doar orientarea dominantă, ci o și completează, o luminează, o pune în valoare. Aceste elemente „secundare” au vocația de a ajunge la un moment dat „principale” printr-o mișcare care nu este a textelor, ci a perspectivei sub care sunt privite, a felului în care relaționează cu alte elemente „secundare” ș.a.m.d.
Mai mult decât această viziune permanent recuperatorie a ideilor în circulație (inspirată, între altele, de Lovinescu prin viziunea „retrogresivă” a literaturii, de recesivitatea lui Mircea Florian, de cunoașterea primitivă care coexistă cu cea logică după Blaga ș.a.), pe cititor îl poate surprinde atribuirea unei mari părți din literatura lumii tendințelor „reacționare”, conservatoare, de unde posibilitatea firească de a considera „creativitatea literară și artistică un factor iritant – un skandalon chiar” pentru că „literatura și arta nu intră în tiparul ordinii umane: ele țin de iraționalitate și aleatoriu, iar surpriza, refuzul și dispersiunea fac parte din însăși esența lor”. De aici și corolarul care spune că „estetismul este contrar mersului înainte al istoriei” și, în general, că „natura progresului în artă și literatură diferă fundamental de natura progresului istoric”. Marea literatură ar fi astfel mai întotdeauna „reacționară”, în sensul că ea „nu se supune cursului general al socio-politicului, ci se abate, privește îndărăt, se deplasează lateral, încetinește mișcarea”.
Este evident că opere și poziții considerate drept „reacționare” în momentul apariției sau manifestării lor ajung astfel, cu timpul, să fie precursoare ale unor poziții contrare, să anunțe – criptic pentru contemporani – evoluții nebănuite către un progres implicat în simpla rotație a ariilor secundare. Ea ajută la „avansări mai sănătoase”, deschizând noi perspective mai largi și subminând reducționismul entuziast al oricărui succes imediat pentru că mai întotdeauna „opera care este «conservatoare » în contextul ei istoric imediat pare a deveni «progresistă» o generație sau două mai târziu”, precum la Gogol și Fielding sau Montesquieu mai devreme etc. Progresul, dacă există, nu ar fi mersul spre un țel general, spre „mai bine” sau spre un ideal anume, ci spre o împlinire a tendințelor manifeste cu timpul în individ.
Este imposibil să cuprinzi în cele câteva pagini ale unei dări de seamă bogăția de observații și sugestii pe care o cuprinde această carte: nu este vorba numai de construcția și argumentarea teoriei în sine, ci în aceeași măsură de deschiderea propusă cititorului pe care exemplul oferit îl mobilizează să utilizeze în lecturile sale toată bogăția de cunoștințe diverse acumulate într-o viață în care textul citit se constituie în altă existență cu care comunică. Sute de exemple citate în carte arată că, dincolo de demonstrația unei teorii, Teoria secundarului oferă ea însăși un exemplu de domenii „secundare”, care se raportează implicit la un principal în continuă mișcare: de pildă, impunerea comunicării în prim planul vieții moderne, „valoarea principală a unei societăți globalizate” care este și o consecință neașteptată a izolării tot mai pronunțate a individului prin „ruperea legăturilor, triumful alienărilor”, prelungirea structurilor idilice în literatura de la începutul sec.XIX într-o lume care descoperise mijloace tehnice și științifice necesare pentru a spori bogăția societății prin exploatări agricole superior organizate și ateliere industriale mai productive ș.a.m.d.
O sinteză a celor cuprinse în „teoria secundarului”, dar și în alte publicații anterioare (Triumful imperfecțiunii și câteva eseuri) a fost apoi realizată într-o serie de conferințe ținute la Universitatea Central Europeană de la Budapesta, la începutul anilor două mii, al căror text a fost publicat în 2004 sub titlul Imperfecțiune și înfrângere. Rolul imaginației estetice în societatea umană. Cum era de așteptat, accentul în aceste recapitulă ri cade pe rolul important pe care autorul îl atribuie literaturii în operațiunea de proiectare și de punere în relief a mecanismelor sociale, precum și în evoluția lor.
Așa cum mărturisește autorul în mica sa introducere, redactarea noului text îi dă ocazia să reformuleze și să întărească opiniile sale „despre literatură și rolul acesteia în societățile umane de-a lungul istoriei” în raport cu două întrebări: „ce este istoria? Și ce este literatura?” (p. 341). Trecând în revistă numeroasele încercări de a defini istoria, spune autorul, se impune concluzia că nici o definiție nu poate cuprinde toate nuanțele posibile, iar noțiunea în sine se referă la o evoluție în care „ceva a fost inevitabil înfrânt și s-a pierdut”. Întrucât „literatura este știința sau disciplina imperfecțiunii și înfrângerii..., domeniul discursiv care se ocupă de elemente ale imperfecțiunii, înfrângerii sau pierderilor ce afectează existența umană și viața socială”, este evident că cele două domenii se concurează și se întrepătrund, nu numai pentru că spațiile secundare ale literaturii conferă istoriei o substanță și o diversitate altfel imposibil de sugerat, dar și pentru că înseși procedeele literaturii, cu tot arsenalul lor de imperfecțiuni și detalii particulare, dau istoriei consistența necesară. Și în acest sens, autorul îl citează pe Iorga care declara la bătrânețe că „și-ar fi dorit mai mult talent literar, pentru a fi un istoric mai bun”.
Bazată pe un material faptic extrem de bogat, pe lecturi din mai multe literaturi în mai multe limbi, această construcție impresionează și copleșește; fără îndoială că viziunea globală asupra literaturii și rolului său de stimul al constituenților istorici îmbogă- țește atât literatura, cât și istoria, și permite o armonizare a terenului pe care ambele viziuni se întâlnesc și colaborează. Chiar fără a implica rolul secundarului și al conservatorismului manifest din literatură se poate observa, și nu numai din punct de vedere formal că viziunea istorică și aceea romanescă se completează reciproc; ele tind să folosească procedee comparabile pentru a descrie și cântări aceleași evoluții, ale indivizilor și ale societății. Nemoianu citează exemplul Istoriei Angliei a lui Macaulay care „este un fel de roman și imn de laudă la adresa evoluției liberalismului... cercetarea sa istorică alternează cu secțiuni mai degrabă pur literare cum ar fi portretele unor figuri istorice...”. Se mai pot adăuga Michelet, Karamzin, iar noi putem trimite la Bălcescu cu a sa Istorie a lui Mihai Viteazul, concepută ca o narațiune, „povestirea mea” o numește el la începutul primei cărți, Libertatea națională. Aici, sub umbra mitică a marelui domnitor, defilează figuri particulare precum Sinan-pașa, popa Stoica devenit viteazul comandant de oști Farcaș, războinici, cerbi îmblânziți care însoțesc mereu pe Mihai și prevestesc nenorocirile, citate din folclor și din legende care coagulează o lume, dar și ecourile acestei lumi în memoria culturală, care îi diversifică sensurile.
Secolul al XIX-lea cere noi justificări pentru a conveni asupra dreptului internațional, națiunile „luptau să își găsească identitatea și să se autovalideze”, cereau dovezi care să justifice admiterea lor în rândul țărilor „mai avansate și mai civilizate” (p.412). Cel mai elocvent exemplu pentru noi putea fi cel al „Cronicii lui Huru”, fals patriotic care apare chiar în momentul în care țările Europei așteaptă, după congresul de pace de la Paris din 1854, „credențialele” țărilor emergente, documente despre drepturile istorice ale românilor pentru o poziționare mai bună în lumea modernă, pe care numita cronică, nuvelele lui Asachi, fanteziile lui Heliade le oferă publicului înainte de a le utiliza în diplomație. Domeniul este fascinant și studiul lui Virgil Nemoianu deschide largi perspective asupra unei noi considerări a literaturii și a istoriei sale ca instrument al unei cunoașteri nu doar culturale, ci și ideologice, filosofice și din multiple alte planuri. Cărțile sale reeditate în acest volum au un potențial nevalorificat încă în rândul cititorilor români și este de așteptat ca această ediție să se bucure de o largă audiență.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara