Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Culorile Europei de Grete Tartler

Ştefan Zweig. Lumea de ieri. Amintirile unui european. Traducere din germană de Ion Nastasia, Editura Humanitas, 2012.

Extraordinara carte autobiografică, pe care Stefan Zweig a trimis-o editorului cu o zi înainte de a se sinucide, în 1942, poate fi recitită în traducerea regretatului Ion Nastasia.
O bună traducere nu face decât să confirme, peste ani, rolul văzut de Goethe: mai presus de a fi doar catalizatoare, traducerea creează valoare.
Zweig era în plină glorie şi putere creatoare, dar hotârâse că nu mai voia să asiste la ceea ce părea, în acele momente, sfârşitul lumii – aşa cum o cunoscuse el. Tot ce mai voia să lase, în ultima clipă, fusese povestea propriului drum prin destinul european. În care crezuse încă din tinereţe.
Se născuse într-o familie de evrei înstăriţi, în „Austria de altădată” – în acea de toţi regretată Belle Époque a entuziasmului pentru artă, toleranţă şi cosmopolitism. Cu o mamă italiancă, deci, simpatie în plus pentru romanitate. În imperiala Vienă, unde oricinea îşi dorea să pară bătrân, „cu experienţă”, unde ziarele recomandau mijloace de grăbire a creşterii bărbii iar tinerii medici puneau ochelari, chiar dacă n-aveau nevoie de aşa ceva, unde „se purtau redingote negre, se prefera mersul tacticos şi, pe cât posibil, o uşoară corpolenţă”, şcoala părea o etapă neplăcută, mai degrabă oprind decât aprinzând elanurile culturale. Febra care-i trimitea pe liceeni de la 3 dimineaţa la cozi, pentru a obţine bilete înaintea premierelor, care-i îndemna să ascundă, între coperţile manualelor de gramatică latină, poeziile lui Rilke, sau care-i făcea să se îmbulzească la prelegerile universitare, cu dispreţ faţă de de timpul pierdut cu fetele – această febră a atotcunoaş terii îl cuprinsese şi pe cel căruia „mirosul cernelei tipografice îi era mai dulce decât uleiul trandafirilor din Şiraz”. Un prim volum de versuri avea să-i aducă deja recunoaş tere – atenţia poeţilor Liliencron, Dehmel, Rilke şi a compozitorului Max Reger (care a vrut să-i pună pe muzică şase poezii), ba chiar a tânărului Hofmannsthal. Ne putem închipui bucuria – pe care, de altfel, şi-o descrie pe larg – de a-şi vedea numele în vitrinele librăriilor. Sortit să scrie cărţi – molipsit de entuziasmul vienez faţă de modelele culturale, poate că s-ar fi pierdut dacă nu s-ar fi consacrat studiilor istorice şi culturale, scriind despre Erasmus, Goethe, Hölderlin, Kleist, Nietzsche, Rilke, Herzl, Freud, Schnitzler, Mahler, Bruno Walter... sau Balzac, Dante, Montaigne, Chateaubriand, Sainte-Beuve, Dickens, Dostoievsky, Renan, Rodin, James Joyce... Şi dacă n-ar fi trecut prin şcoala traducerii. „Dând curs sfatului lui Dehmel, căruia îi sunt şi astăzi recunoscător, îmi foloseam timpul ca să traduc din limbi străine, ceea ce şi astăzi socotesc a fi modalitatea cea mai bună pentru un poet tânăr, dornic să înţeleagă mai profund şi mai creator spiritul propriei limbi”.
Traduceri, dar şi călătorii, colecţ ionând – la propriu (autografe, manuscrise) şi la figurat, personalităţ ile de seamă ale fiecărei etape: Theodor Herzl şi Rudolf Steiner la Berlin, Verhaeren în Belgia, Claudel, Peguy, Rolland, Valéry la Paris. În oraşul eternei tinereţi, unde „fiecare trăia cum voia, exista loc pentru orice capriciu”, unde „toate mierau familiare cu anticipaţie”, cel deja plictisit de stricteţea socială a Berlinului avea să descopere o elită literară neaşteptat de modestă: scriitori care formau „o breaslă, aproape un ordin călugăresc în mijlocul vacarmului contemporan”. „Nu alergau după notorietate şi nu le era ruşine să ducă o viaţă strâmtorată, de simplu muritor, pentru ca, în schimb, să aibă libertatea şi curajul gândirii”. Mod de a trăi care avea să devină imposibil în lumea de azi, când graba nu mai lasă loc pentru reflecţie şi maturizare.
Între portretele cele mai emo- ţionante legate de Paris apare, în mod surprinzător, Rilke, adevărat zeu fugitiv prin oraşul tinereţii: „Liniştea creştea împrejurul lui oriunde mergea şi oriunde se afla. Deoarece evita agitaţia şi chiar propria glorie, această sumă a tuturor neînţelegerilor care se adună în jurul unui nume – cum a spus el însuşi atât de frumos odată – Rilke era greu accesibil... Totdeauna călător în lume, şi nimeni, nici măcar el însuşi nu ştia dinainte încotro o va lua”. Adorator al simetriei, îşi scria manuscrisele caligrafic pe cea mai frumoasă hârtie şi „niciodată nu pleca din mâna lui ceva care să nu fi fost absolut perfect”. „Atitudinea sa reţinută emitea un fel de energie morală, educativă, de o misterioasă eficacitate”.
După timpul petrecut la Paris, Londra avusese asupra lui Zweig „acelaşi efect ca atunci când, după o zi toridă, nimereşti dintr-o dată la umbră: în primul moment te scutură fără să vrei nişte frisoane, dar apoi te obişnuieşti repede cu situaţia...” Fără a mai lega uşor prieteniile, („nouă zecimi din timpul petrecut la Londra l-am petrecut lucrând în cameră sau la British Museum”) a cunoscut totuşi figuri impresionante, între care sacerdotalul Yeats (portretizat lângă „două uriaşe lumânări aprinse de mâna lui – toate celelalte lumini din încăpere fuseseră stinse, astfel încât energicul cap cu plete negre ieşea în evidenţă pe fundalul creat de lumânările aprinse...”) sau William Blake („Geniul Angliei... mi s-a revelat dintr-odată în chipul cu adevărat astral al lui Blake”).
Toate aceste călătorii, căi ocolite în căutarea drumului spre mine însumi, i-au stimulat şi „mania de colecţionar de lucruri şi manuscrise ale geniilor” (un manuscris al lui Freud, o pană de scris a lui Goethe), sau de oameni care au venit în legătură cu geniile (a cultivat cu entuziasm o bătrânică, fiica doctorului Vogel, medicul personal al lui Goethe – ultima persoană din ambianţa lui Goethe cu care ar fi putut sta de vorbă).
Walther Rathenau i-a dat primul îndemn de a călători în afara Europei. „Nu puteţi înţelege Anglia atâta timp cât nu cunoaşteţi decât insula... şi nici continentul nostru, atâta timp cât dumneavoastră nu i-aţi depăşit nici o clipă fruntariile. Sunteţi un om liber, folosiţi-vă libertatea! Literatura este o meserie minunată fiindcă nu lasă loc grabei. Un an mai dvreme sau mai târziu n-are nici o importanţă pentru o carte adevărată. De ce nu vă duceţi măcar odată în India sau în America?”. Astfel, Stefan Zweig a plecat în India (portretul cel mai interesant „adus” de acolo fiind al lui Karl Haushofer, trimis ataşat militar), America, Africa, Rusia (cu prietenia lui Maxim Gorki). Între timp, ura îi alunga pe Shakespeare de pe scenele germane, pe Mozart şi Wagner din sălile de concert franceze şi engleze, „profesorii germani declarau că Dante a fost neamţ, cei francezi că Beethoven era belgian”. Dar, crezând în puterea cuvântului şi, poate, influenţat de Romain Rolland, care îşi publicase deja Au-dessus de la melée, Zweig n-a renunţat să lupte prin scris împotriva războiului, contribuind, vizionar, la închegarea identităţii europene.
Întoarcerea în Austria devastată a fost primul cutremur. Împăratul părăsea ţara devenită Republică – într-o gară în care soldaţii şi impiegaţii nu ştiau dacă să mai dea onorul, şi unde o bătrânică în doliu, venită de departe să-l mai vadă o ultimă oară pe împăratul „ei”, plângea lângă trenul cu perne sfâşiate de junghere. De pe terasa conacului vechi pe care şi-l cumpărase în Salzburg, Zweig putea zări Berchtesgaden. Putea să vadă „războiul berii în timpul celor două inflaţii” – bavarezii veniţi să se îmbete la Salzburg şi apoi, invers, austriecii chefuind în Bavaria. Valul de modernitate, aparent irezistibil: „Dintr-o dată, generaţia de după război s-a lepădat cu brutalitate de toate valorile de până atunci şi a întors spatele oricărei tradiţii... O lume cu desăvârşire nouă, o cu totul altă rânduială avea să înceapă”. Care cuprindea noua ambiţie de a fi „mereu tânăr”. „Tot ce era extravagant şi incontrolabil îşi trăia acum epoca de glorie”. Dar cuprindea şi propriul succes – „un oaspete la care nu m-am aşteptat niciodată”. Punându-l la index, Hitler avea să distrugă tiraje de milioane. Cuprindea şi colaborarea cu Strauss, idolul vienezilor – căruia nici măcar Hitler nu-şi permisese să-i oprească Femeia tăcută, căreia Zweig îi scrisese libretul.
În ciuda aurei apocaliptice, amintirile lui Zweig nu transmit neîncredere. Dimpotrivă, simţi curajul de a te bucura că umbra celor două războaie mondiale na reuşit niciodată să şteargă de tot luminile Operei, teatrelor, librăriilor, ale universitas vitae. Chiar dacă au mai trebuit să trecă cincizeci de ani până să se poată călători din nou fără paşaport în Europa. „Noi, cei care-am cunoscut lumea libertăţii individuale, noi ştim şi putem depune mărturie că Europa era fericită şi fără griji cândva, în caleidoscopica ei diversitate multicoloră”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara