Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Cui îi e frică de luna decembrie? de Marina Constantinescu


Au dispărut precum cîrtiţele

E tîrziu în noapte. Mestec într-o oală o fiertură oarecare. Mă uit pe geamul de la bucătărie şi văd frînturi din casele vecine, cărămizi netencuite, cabluri suspendate, luminiţe chioare, ici, colo, fumul care iese, drept (el), pe coşuri. Sînt orele cînd pot să plîng. Liniştea din jur mă lasă să dau filmul înapoi. Ca în fiecare decembrie. Filmul vieţii mele. Acesta şi nu altul. Ce aş fi fost astăzi dacă nu exista Timişoara, Bucureşti, 21, 22 decembrie? Profesoară, cercetătoare, şomeră, fugeam din ţară...N-am să ştiu niciodată. Mă zăresc în flash-uri, în zeci de ipostaze, pe baricade, în zeci de experienţe, aventuri, încercări. Acum sînt claustrofobă şi am agorafobie. Şi sînt tot mai tristă, în fiecare an din cei cincisprezece care au trecut. Mă simt tot mai singură, mai izolată, îi văd pe mulţi tăcînd, înfricoşaţi. Din nou ca înainte. De ce? Prin trenuri lumea îmi face semn să tac, că se aude ce vorbesc, amici doctori sau profesori din provincie şi din Bucureşti îmi spun că habar n-am ce înseamnă persecuţia politică directă, condiţionările de tot felul, umilinţele, lecţiile primite de la nişte neicanimeni, cabinete închise, nepromovări pentru că nu aderă. Asist neputincioasă la spectacolul grandios al oportunismului şi al oportuniştilor, al mediocrităţii absolute, al ticăloşiei. Imaginaţia mi-a fost îngenuncheată. Ca şi tranziţia, la noi totul este original. O aroganţă sufocantă, insuportabilă, manifestată tot mai acut, mi-a transformat aceşti ultimi ani într-un coşmar. Înainte, apele erau mai clare, conţinutul lor, mai cunoscut. Înainte, orice formă de rezistenţă însemna un pericol real pentru tine sau pentru familie. Însemna moartea sau spălarea pe creier, teroarea zilnică, înnebunirea, ameninţarea, hărţuiala, exilul. Acum, nu. Deşi, în ultimii patru ani, tot mai mulţi ziarişti, şi nu numai, au încasat-o zdravăn, la propriu. Şi totuşi.

Ca peste tot în societate, şi în cultură, amestecul valorilor autentice, incontestabile cu cele conjuncturale mi se pare că a atins apogeul în acest interval. S-au petrecut lucruri ruşinoase, ru-şi-noa-se, incredibil de grave, festivisme, decorări la grămadă, valori cu nonvalori, s-a apelat la propaganda ieftină, de clică, proletcultistă, la minciuna ordinară, la linguşitorii şi osanale pentru care Ceauşescu ar fi invidios. În funcţii culturale importante au fost puşi mulţi dintre cei care au slujit cu nespus de multă şi cunoscută sîrguinţă regimul comunist pînă pe 21 şi 22 decembrie, care ne-au adîncit în întunericul peşterii în care am fost condamnaţi să trăim, făcînd ca sistemul comunist să meargă uns. S-au cheltuit bani mulţi, mulţi, fără criterii, în găşti, s-au proclamat succese de răsunet mondial, în teatru şi nu numai, s-au realcătuit coruri care să preaslăvească neruşinat izbînzile înfăptuite. Reflexele s-au trezit iute. După ani de exerciţiu, nici n-a fost prea greu. Am simţit încercările nedelicate de a mi se pune pumnul în gură pentru poziţii estetice ferme, pentru cronici adevărate - care nu au amestecat argumentele artistice cu atitudinea mea politică - pentru că nu-mi plac găştile şi pentru că am memorie. Am fost denigrată cu voluptate. Doar pentru că nu-mi place să cînt în astfel de coruri. De fapt, la nivel planetar, provincialismul acesta comportamental are o miză mică, iar derizoriul în care se lăfăie este ridicol. Şi totuşi. Am suferit fizic. Am simţit că mă descompun, că-mi cad bucăţi de carne pentru nedreptăţi flagrante petrecute în jurul meu, pentru dirijarea opiniilor, pentru articole comandate şi fabricate, ca înainte, pentru sforile trase deja fără perdea, pentru atîta sfidare şi manipulare, pentru injuriile zvîrlite în stînga şi-n dreapta cu sentimentul autorităţii supreme şi eterne al unei puteri inepuizabile, pentru desfiinţarea revistelor, pentru bugete preferenţiale, calculate după bunul plac afişat cu dispreţ, pentru propulsarea hilară a unor artişti de mîna a doua şi a treia pe culmile gloriei închipuite, pentru atîta micime şi criză spirituală. Pentru toate astea şi pentru încă multe altele trebuie dată socoteală. Este înspăimîntător să vezi cum se cultivă răul cînd în decembrie �89 au murit oameni. AU MURIT OAMENI! Dacă nu ar fi fost sînge, probabil că altfel puneam accentele. Cum se poate însă? De unde atîtea resurse pentru atîtea mîrşăvii? M-am retras, fără să abandonez, moral şi spiritual, profesiunea şi credinţa mea. E mult mai igienic. Spectacolul privit de la distanţă este fabulos. M-am întrebat de ce am încasat atîta bătaie şi înainte şi după '89? Şi atîta umilinţă? Şi atîta dezamăgire? De ce mi-au fost ucişi colegi, de ce mi-au fost bătuţi prieteni şi necunoscuţi? De ce se uită atît de repede? De ce s-a strigat la mineriada din 13-15 iunie "Moarte studenţilor! Moarte intelectualilor!" Ultimii patru ani au readus frica. Şi spaima de libertatea interioară, de dreptul firesc de a-ţi spune părerea, de a te confrunta polemic. De a gîndi altfel, suplu, rafinat. "Cine nu-i cu noi, e împotriva noastră!" a funcţionat mai abitir ca oricînd în ultimii patru ani. Umăr la umăr, tovarăşii şi-au reconstruit o lume cu mult mai frumoasă decît au visat şi decît au avut parte înainte. În '89 s-au ascuns, au dispărut precum cîrtiţele. Dar nu pentru mult timp.



În Decembrie 1989 a curs sînge

Am avut norocul să pic într-o grupă excepţională, la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Am avut şansa să am profesori excepţionali, modele umane şi profesionale, cărora le voi aduce mereu, ca tuturor dascălilor mei, plecăciunea şi recunoştinţa mea. Înainte de vacanţa de iarnă din 1989, cînd colegii din provincie plecau acasă, am repetat cu teamă, prin săliţe şi poduri din facultate, colinde. Colinde adevărate, pe care le cîntam ca la carte, pe voci, în canon. Am şi astăzi caseta. Pregăteam, de fapt, un cadou pentru profesorii pe care îi adoram. Cînd a început REVOLU}IA la Timişoara, am fost strînşi şi înghesuiţi, ca oile, în Amfiteatrul Odobescu. Ni s-a comunicat că nu avem voie să mergem mai mulţi de cinci pe stradă. Nu era să ne împiedicăm de o asemenea aberaţie! Vizitele au fost împărţite în două zile, 20 şi 21 decembrie, drumurile grupate în funcţie de zone, legături şi mijloace de transport. Eram aşteptaţi şi omeniţi cum se cuvine. La fiecare popas, cu capetele prin calorifere, încurcaţi în sîrme şi antene, unii peste alţii, profesori şi studenţi, ascultam Europa Liberă. Ne rugam şi plecam mai departe. Colindele noastre ne uneau, ne întăreau, ne făceau să ne simţim liberi. LIBERI! Cîntam şi în scări de blocuri - în Cartierul Primăverii, în bloculeţele mici dinspre Televiziune, nu a ieşit nimeni; luminile se stingeau şi se auzeau cheile cum se răsucesc, sec, în broască - printre blocurile din Drumul Taberei, la ora două noaptea - era deja 21 decembrie - zburau pachete de ţigări, BT şi Kent, bani înfăşuraţi în hîrtie, nuci, mere, ba chiar o familie a coborît cu un cozonac proaspăt, cald, luminile se aprindeau rînd pe rînd şi oamenii, de la ferestre, cîntau cu noi. Am cîntat în troleibuze - se făcea gol în jurul nostru, deşi era o aglomeraţie grozavă, în metrou, în tramvaie. Am strîns şi ceva bănuţi. Ne-am urat "Sărbători fericite", ne-am îmbrăţişat şi ne-am despărţit.

A doua zi am plecat într-o vizită la Ploieşti. Îmi făcusem un costum nou, verde închis - mie nu-mi place verdele! - cu fustă lungă, strîmtă, cu nasturi pe-o parte, nostimă, şi cu un ilic. Pentru Crăciun. L-am inaugurat atunci. La prînz am primit telefon că se întîmplă ceva la C.C. şi să venim urgent în Bucureşti. Am lăsat maşina, pe care o cam şterpelisem, şi am plecat fugind spre staţia lui 331.

În autobuz, nimeni nu vorbea, dar nu părea nimic suspect. Traversam oraşul şi mă întrebam dacă nu e o aiureală ce auzisem. Traversam aceeaşi lume anostă şi amorfă ca în fiecare zi. La Perla, la intersecţia cu Ştefan cel Mare - atunci nu era şi sfînt - 331 a întors. Îşi scurtase traseul. Am fugit pînă la Hotelul Dorobanţi. Şi am întors privirea spre dreapta. Am dat cu ochii de o altă lume, paralelă cu cea din care veneam. Întotdeauna au convieţuit. Răul şi binele, curajul şi laşitatea, raţionalul şi iraţionalul. Am sărit din lumea tăcerii în cea în care puteam vorbi. Liber.





"Jos comunismul!"


Şi nu mi-a mai fost frică. Niciodată de atunci. Ce-a urmat, am mai tot povestit. De costumul meu nou s-a ales praful. Dar nu mi-a părut rău. Niciodată nu mi-a plăcut verdele. Pe 22 decembrie, în casa lui Ceauşescu, devastată, un domn amabil m-a compătimit. Ajunsesem prea tîrziu. Păcat. Şi tînără, şi drăguţă. Nu mai puteam prinde nici o haină de blană, nici un ananas, nici o pereche de pantofi. Poate vreun borcan cu miere. Sau, dacă vreţi, puteţi sta la coadă ca să sunaţi de la telefonul lui Ceauşescu pe cine doriţi dumneavoastră. Era o coadăăă!

Am ales revoluţia. Am ales cea mai sublimă formă de existenţă: libertatea. Am ales să spun ce cred, cu argumente, cu onestitate, cu responsabilitate. Am ales să nu abdic pentru nimic în lume de la asta, chiar dacă cei mai mulţi au făcut-o. Am ales să rămîn aici. Fratele meu a plecat. Şi s-a salvat la timp. Mi-am ales prietenii şi merg cu ei pînă la capăt. Trăiesc pe o insulă, într-o mare excepţie de la regula vremurilor: "România literară". E mult? E puţin? Habar n-am.

În decembrie 1989 au murit oameni.

În fiecare an, pe 21 decembrie, îl iau pe 331 din cartierul Pajura pînă la Romană. Pe urmă mă duc la Universitate, apoi la Cimitirul eroilor. În primul an, eram foarte mulţi strînşi la troiţă, peste tot. Mergeam încolonaţi, la 12 fix ne opream şi păstram un moment de reculegere. M-am mirat îngrozitor cînd am văzut trecînd printre noi un domn cu o sacoşă cu portocale. Păşea preocupat în lumea lui şi nici nu o vedea pe-a noastră. De atunci, nu mă mai mir. Ei sînt tot mai mulţi şi noi, tot mai puţini.

Cinci minute pe zi, în fiecare zi, ar trebui să vedem sau să ne amintim ce-a fost. Să stăm în frig, să stăm la cozi, ca nişte animale cenuşii, să ne batem corp la corp pentru o bucată băloasă de telemea, de carne, de ulei, să aşezăm scăunelele la carne sau la lapte, să ne smulgem brazii din mînă, să stăm în beznă, să dormim cu treninguri peste pijamale şi peste tricouri, indispensabili, bluzoane, să ne piară cheful de amor, să ne intre cineva cu bocancii în intimitate, să ne topim identităţile şi trecutul familiilor, să stea vecinii cu urechea la ţeavă şi să toarne că ascultăm Europa liberă, că înjurăm, că ne-am săturat, că vorbim limbi străine, să ne chinuim să prindem bulgarii, alb-negru, să vedem tot aia şi tot aia, pe un singur post, două ore, să vorbim în şoaptă, să ieşim cu forţa pe stadioane, să aplaudăm cu forţa, să fim suspicioşi mereu, să rîdem la şopîrle, ca o imensă complicitate victorioasă. Să ne amintim că am avut cîţiva dizidenţi, dar nu Solidaritatea.

Există oameni în fascinanta şi eterna Românie din decembrie 2004 care nu trebuie să facă mari exerciţii de imaginaţie. Ei n-au curent, căldură, bani, mîncare.



Încă o dată "Jos comunismul!"

În decembrie 2004, la Timişoara s-a strigat din nou. Şi n-au mai murit oameni.

E aproape dimineaţă. Oala mea a fiert de mult şi tace. Nu pot să dorm. Fumul coşurilor iese drept, spre cer. Luminile chioare s-au stins de mult. Îl aud pe cel mic văitîndu-se în somn. Îl iau în braţe, îl mîngîi şi îl întreb dacă a păţit ceva, dacă îl doare ceva. Îmi spune că nimic din toate astea, dar că are, totuşi, o problemă: cu cine votează? "Sus legea bună!", spune hotărît. Şi adoarme. Să-i spun că aroganţa cumplită, suficienţa, ticăloşia, vulgaritatea au primit o lecţie?

Văd bărci clătinîndu-se uşor pe o mare care începe să se încreţească. Îi văd pe oportunişti pregătindu-se să sară. S-ar putea ca uneori, dedesubt, să nu fie apă, ci prăpastie. Au trecut cincisprezece ani de cînd în decembrie 1989 au fost ucişi oameni nevinovaţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara