Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Cui i-e frică de un autor datat? de Mircea Lăzăroniu


Apariţia integralei jurnalului lui André Gide, la editura basarabeană Cartier - patru volume groase, intimidante, într-un tiraj mic, de 800 de exemplare -, constituie negreşit un eveniment: oricît de prăfuită ar fi mare parte din opera celui supranumit altădată "contemporanul capital" sau "demoralizator al tineretului", nu e puţin lucru să vezi cum un proiect editorial ambiţios e dus pînă la capăt, în ciuda instalării crizei, şi ne întrebăm cîte edituri de dincoace de Prut s-ar fi înhămat la o asemenea aventură, aducătoare de prestigiu şi nu de bani.

E un loc comun să afirmi că Gide (1869-1951) nu poate fi înţeles fără lectura acestor mii de pagini ţinute din adolescenţă pînă aproape de moarte, şi să adaugi că jurnalul e la rîndul său completat de celelalte scrieri autobiografice, de Corydon, carte despre homosexualitate, scandaloasă pentru o epocă, sau de Întoarcerea din URSS, mărturie dezamăgită a spulberării unor iluzii tîrzii. Scriitorul a început să publice fragmente din jurnal încă din 1909, în La Nouvelle Revue française, revista înfiinţată împreună cu cîţiva prieteni. Majoritatea comentatorilor cuminţi observă că autorul se scrutează pe sine cu o minuţie, o intransigenţă şi o voinţă de sinceritate deloc străine de rigida educaţie protestantă pe care a primit-o. Mai înţeleaptă e întrebarea în ce măsură severitatea aceasta şi căutarea sincerităţii sunt jucate şi dacă nu cumva avem de-a face cu poza unui foarte înzestrat, unui prodigios histrion.

Un clişeu al criticii, nu întru totul neîntemeiat, susţine că opera de tinereţe a lui Gide a adus o gură de aer proaspăt în literatura din jurul lui 1900, sufocată de simbolism şi decadentism. E de urmărit cum au fost trivializate către sfîrşitul secolului XX formule provocatoare cîndva, gen "omul e născut pentru fericire", "a fi fericit devine-o datorie". Astăzi, acele titluri juvenile - Paludes, Fructele pămîntului şi altele - par ca interes la o distanţă astronomică de creaţiile cele mai valoroase din fascinanta Belle Époque, nu neapărat ieşite la iveală sub cerul Parisului. Dintre scrierile de maturitate, Pivniţele Vaticanului şi-au pierdut caracterul provocator, admirat de suprarealişti, iar Falsificatorii de bani, pseudocapodoperă plicticoasă, a rămas în programa universitară datorită revoluţiei tehnice aduse.

Gide e un scriitor ajuns relativ tîrziu la celebritate, în jurul vîrstei de cincizeci de ani, după ce lumea, zguduită din temelii de un război mondial, a devenit pregătită să-l primească sărbătoreşte pe cel care, propunîndu-şi tulburarea, dezmorţirea conştiinţelor, găsise accente şocante pentru acele vremuri. Omul şi artistul aveau din plin gustul surprizei şi al provocării; s-a vorbit de proteism, de ambiguitate, de principiul contradicţiei. În răspăr cu destui contemporani ai săi, Gide era convins că viaţa nu poate fi disociată de actul scrisului. Se vrea campion al sincerităţii, însă apare într-o lumină studiată, iar destule lucruri sunt trecute sub tăcere. Se proclamă lucid, critic al tututor atitudinilor inautentice, dar se înşeală în nenumărate rânduri; adeziunea lui la comunism dovedeşte o voluptate a automistificării, născută probabil din conştiinţa vinovată a celui care se trăgea dintr-o familie avută. Implicarea în chestiunile sociale, denunţarea regimului colonial, credinţa în ameliorarea speciei umane sunt, desigur, lăudabile, dar e şocant să vezi cum estetul ajunge un scriitor angajat, cum fascinaţia pentru experimentul pus în practică în Uniunea Sovietică face un tovarăş de drum din cel care crezuse că denunţă toate monedele calpe. Sună fals cînd afirmă că "prin fire şi temperament, nu şesteţ nimic altceva decît un revoluţionar", pentru ca altă dată să constate că Franţa este "ţara aceasta din fericire temperată". Frecvent, marele neliniştitor plictiseşte, fie că este vorba de întîlniri cu persoane mărunte, înşiruiri de pictori, apariţia unei mătuşi sau unele descrieri ale naturii şi oraşelor vizitate. Pagini memorabile sunt urmate de altele teribil de datate; cîteva stîrnesc o nedumerire amuzată sau pur şi simplu jenă: "inima îmi bate pentru U.R.S.S."; "Mă-ntrebaţi cum de în mintea mea am reuşit să-l împac pe Montaigne cu Lenin. Dar nu este vorba despre o împăcare, ci despre o succesiune logică". Pe măsură ce ne îndepărtăm de secolul XX, se vor înmulţi zonele moarte din jurnal; tot mai puţin vor interesa consideraţiile despre Romain Rolland sau chiar Anatole France şi Barrčs (s-a observat că Gide îi e îndatorat acestuia din urmă, cu al său "cult al eului"; o influenţă mai puternică e jurnalul lui Amiel).

Sunt multe zone de interes în acest monument pe care Gide şi l-a ridicat sieşi: instabilitatea şi imposibilitatea fixării; tensiunea dintre idila domestică şi impulsul spre călătorie; viaţa literară şi notele de lectură; criza mistică din 1916 (Numquid et tu?); recurenţa perioadelor depresive; prăbuşirea după ce soţia (Madeleine, pe care o numeşte Emmanučle), aflînd de legătura cu Marc Allégret, i-a distrus scrisorile; critica Bisericii şi meditaţiile permanente asupra lui Hristos, în care ajunge să vadă un revoluţionar ("Faptul că societatea capitalistă şi-a căutat sprijinul în creştinism este o monstruozitate de care nu Hristos este responsabil, ci clericii"); sublinierea diferenţei dintre tonul Evangheliilor şi acela, mult mai aspru, al sfîntului Pavel; distincţia dintre tipurile de homosexualitate; simpatia pentru Action française, în timpul primului război mondial; preocuparea pentru slăbiciunea morală a Franţei şi problema demografică; întîlnirea cu generalul de Gaulle, la Alger, în vara lui 1943.

Gide nu poza cînd afirma că nu e capabil de ură, iar generozitatea lui, deseori neostentativă, nu este contrafăcută. După mărturiile cunoscuţilor, gesturi delicate au rămas neconsemnate în jurnal. Printre cele mai impresionante pagini se numără cele prilejuite de moartea timpurie a lui Charles-Louis Philippe, un scriitor aproape uitat astăzi. Deschiderea către cei din jur îl salvează pe egocentricul care ar fi riscat să fie antipatic cu frămîntările sale, uneori aproape derizorii, oricîtă înţelegere ar trezi vanitatea copilărească a artistului (modeştii X şi Y nu i-au înţeles scrierile, obscurul Z l-a atacat prosteşte). În interesul pentru literaturile străine, curiozitatea intelectuală se îmbină cu generozitatea - dorinţa de a le împărtăşi celorlalţi descoperirile sale. Traducătorul lui Shakespeare, Conrad, Blake, Whitman sau Tagore, omul care adaptează pentru teatru Procesul lui Kafka e un mare cititor cosmopolit, desigur, dar întrecut la acest capitol de o figură altminteri minoră ca Valery Larbaud.

E de crezut că notaţiile dure ale călătorului nu l-au făcut niciodată popular în Bulgaria şi mai ales Turcia, ţară pentru care nutreşte aversiune şi dezgust ("poporul e urît: drojdia lăsată de civilizaţii"). Din punct de vedere fizic, pentru Gide pare a exista o ierarhie a popoarelor; arabii, bunăoară, stau mult mai bine ca turcii. Sinceritate, desigur; erau vremuri mai permisive cele în care nu domnea corectitudinea politică şi se putea afirma, de exemplu, europocentrismul: "Acum ştiu că civilizaţia noastră occidentală (era să spun franceză) este nu numai cea mai frumoasă; cred şi ştiu că este unica - da, care se trage din Grecia, ai cărei singuri urmaşi suntem noi". Frapează idiosincraziile sale. Septuagenar, desfiinţează Regele Lear. E un om al măsurii, nutrind oroare de retorică, cel care îl respinge vehement pe Wagner, ca pe un fel de inamic personal, încarnare a germanităţii greoaie, pentru a-l ridica în slăvi pe Chopin, unul dintre artiştii preferaţi, referinţă constantă de-a lungul anilor.

Importanţa istorică a neliniştitorului de profesie este indiscutabilă, dar acum, cînd bătăliile în care a luptat sunt de mult încheiate, se pune întrebarea cine mai este cu adevărat tulburat, îmbogăţit şi transformat de acest jurnal. Sau, mai brutal: cîţi dintre francezii de secol XX apăruţi în Pléiade sunt cu adevărat "mari scriitori"? E apăsătoare senzaţia că despre un autor datat nu se mai poate spune nimic nou. Sunt evidente lipsa de entuziasm, numeroasele rezerve cu care scriau despre Gide, încă din deceniul 7 al secolului trecut, foarte buni critici români, ca Toma Pavel, Nicolae Manolescu sau Nicolae Balotă. Mi-e greu să nu fiu de acord cu o remarcă a ultimului, din volumul Labirint: autorul Fructelor pămîntului s-a vrut un profet, dar a murit liniştit în patul său, ca un patriarh. Să-l ascultăm tot pe Nicolae Balotă: "Deşi suntem mereu ispitiţi să nu luăm în serios nimic din existenţa, din măştile acestui mare saltimbanc, nu putem nega voinţa sa de sinceritate. Numai cine trăieşte în travesti, numai cel care s-a delectat purtînd măşti, poate avea - ca şi André Gide - patima autenticităţii. Două lucruri cred că au fost perfect autentice în viaţa acestui comediant: setea de autenticitate şi pasiunea cuvîntului frumos."

Comentariile sunt deseori mai pasionante decît opera propriu-zisă, lucru destul de trist pentru aceasta din urmă. Klaus Mann povesteşte în cartea dedicată omului pe care l-a admirat (André Gide şi criza gîndirii moderne): "Unul dintre prietenii lui apropiaţi mi-a spus într-o zi: ŤEste nemaipomenit de greu de înţeles, se amuză să ne tragă pe sfoară. Gîndiţi-vă, de exemplu, la raportul lui cu sexul feminin! Cei mai mulţi cred că e cu totul lipsit de interes pentru femei. Fals! Dintr-un anumit punct de vedere, femeile sunt mult mai importante pentru el decît bărbaţii. Şi cînd spun asta, în nici un caz nu mă gîndesc la Emmanučle...ť" În Carnea, moartea şi diavolul în literatura romantică, Mario Praz vede în Gide fiul sfîrşitului de secol XIX; un "hermafrodit moral, suspendat între diferite posibilităţi şi, în concluzie, negativ, steril"; scriitor la care teama de a se compromite este însoţită de o "violentă nevoie de a se compromite", atitudine unde, la fel ca în confesiunile eroilor dostoievskieni, se reflectă "plăcerea sadică de a simţi orgoliul propriei umiliri, de a viola pudoarea scandalizată a celorlalţi".

Preocuparea pentru stil, pentru "cuvîntul frumos", este evidentă şi în jurnal, prea puţin estompată în versiunea românească, deşi la unii dintre cei patru traducători (Cezar Sandu-Tiţu, Alexandra-Andreea Sandu-Tiţu, Raluca Vârlan, Luiza Vasiliu) întîlneşti şi forme care circulă numai în Basarabia. Putem trece cu vederea peste unele neajunsuri, însă neapărat ar fi fost nevoie de un indice de nume şi de mai multe note. Poate că Editura Cartier ne va mai pregăti surprize plăcute; cred că s-ar găsi cititori pentru selecţii din jurnalele lui Léautaud şi Léon Bloy.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara