Întoarcerea, din cînd în cînd, la un anumit fel de studiu al valorilor, al tradiţiei, al elementelor ludicului face parte din exerciţiile fundamentale ale minţii. Acele exerciţii care aduc alte ritmuri, departe de cele cotidiene şi agresive, care dau timpului alt răgaz în a vedea, a observa şi altfel, şi altceva decît se întîmplă curent. Este un joc esenţial. Pe care ni-l permitem tot mai puţini. Şi tot mai rar. Întoarcerea la poveste, la basm ţine, la urma urmelor, şi de disponibilităţi interioare, de o preocupare profundă, neliniştitoare. De libertate. Acolo, în acel spaţiu spiritual, poţi găsi răspunsuri, poţi pune întrebări, poţi să-ţi însoţeşti gîndul în cele mai năstruşnice aventuri. Este felul în care, din cînd în cînd, poţi să devii tu însuţi. Chestiunea asta nu implică neapărat volte spectaculoase. Este simplă, părăseşte suprafaţa şi coboară în profunzimi. Cu bucurie.
Astfel de exerciţii, la noi, fac cîţiva regizori. Unul cu har însă este Alexandru Dabija. Acum o vreme, făcea un fel de şcoală, de laborator de cercetare, la Rîmnicu Vîlcea, în teatrul în care Purcărete sau Dan Micu au născut universuri umane şi ficţiuni fel de fel. Acolo, Dabija a inventat drumuri în căutarea autenticului, trasee care merg spre centrul structurii unei poveşti, unor basme cu tîlc, unor tipuri de iniţiere. Acolo, pentru un timp, unii actori şi unii spectatori au simţit pe vîrful limbii mîncărimile pălăvrăgelii. Ale povestitului. Contra valului, fireşte. A povesti presupune non-activitatea. Non-productivul. Valul contemporan aduce tocmai opusul. Făcutul. Strînsul. Agoniseala. De orice şi cu orice preţ. Cine mai are chef să piardă, aşadar, vremea cu poveşti? Cine le mai citeşte, cine le mai pigmentează cu intervenţii personale, cine mai cutreieră lumi, cine mai zboară, măcar în vis, peste mări şi peste ţări ca să o găsească pe fata lui Verde Împărat sau chiar tinereţea fără bătrîneţe?... Privind "Telefonu', omleta şi televizoru'", am înţeles, iarăşi, că nu prea mai spunem poveşti. Că, nespunîndu-le, am pierdut din voluptăţile statului împreună, al strînsului laolaltă. Că, în consecinţă, ne risipim, ne îndepărtăm unii de ceilalţi, noi de noi înşine, ne diluăm, ne însingurăm. Trist şi iremediabil. Din centru, povestitorul se deplasează spre margini. Se cocoaţă, sau nu, undeva şi începe să analizeze, să interpreteze ce vede. Să clevetească. Asta e cu totul şi cu totul altceva. Vorba lui Dabija: "Drept e că nu prea se mai povesteşte. Se comentează."
În vara aceasta am poposit iarăşi în tihna poveştii. La Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Alt loc încărcat de farmecul pălăvrăgelii. Ca şi Vîlcea. Istorii cîte şi mai cîte nu s-au perindat pe acolo, care au făcut de mii de ori înconjurul lumii teatrale. Cred că şi din atmosfera aceasta sare ispita cea grea pe regizorul Dabija ca să născocească alte călătorii spre firescul dialogului. Plecînd de la cuvînt şi de la un cult fantastic pentru limba română, pentru poezia bizară a dialectului şi trecînd cu mult de sensurile imediate. Felul în care construieşte spectacolul "OO!" după "Punguţa cu doi bani" de Ion Creangă se naşte din puterea cuvîntului, din forţa cu care el cheamă imagini şi merge, în acelaşi timp, spre un fel de non-verbal. Spre acel tîlc conţinut, universal, de dedesubt, care iese la iveală minunat. Depăşind frontiera limbii. Jocul are un însoţitor permanent: bucuria facerii lui. Cred că altfel mecanismul nu funcţionează. Icneşte, se împotmoleşte. Cred, de aceea, că asta e şi cheia spectacolului: ludicul şi plăcerea atingerii lui. Implicînd o deschidere totală a actorilor. Povestea lui Creangă pare că se face acum, sub ochii noştri. Cu pofta jocului în simţiri. Există teme sau fraze care provoacă mici ateliere de lucru, improvizaţii săltăreţe, valuri de soluţii, care mai de care mai spumoase. Şi toate cu ouă, în jurul lor, despre ele. Despre cocoş şi găină, despre începutul oricărui lucru, despre înţelesurile trebşoarelor, despre neînţelesul lor, despre mirare, despre minune, despre normalitate, despre forţarea ei.
Intimitate şi ritual. Acesta este desenul spectacolului. Stăm pe scenă, lîngă agitaţia actorilor, femei şi bărbaţi, cucoane, culegătoare de OO, măicuţe - sîntem aproape de mînăstiri, nu? - golani, vizitiu, boieri mari sau mici, stăm lîngă Baba şi Moşu', lîngă Cucoşu' şi Găina. Stăm bine în poveste. Urmărim drumurile pe care actriţele le fac de colo dincolo. Scena se umple de cuiburi cu ouă. Peste tot, pete de alb. Nimeni nu se grăbeşte. Ritual înseamnă şi ritmul unui ceremonial. Fetele intră, ies, intră, ies şi aduc, la nesfîrşit, ouăle. Aşa găină, cine n-ar vrea?... Cine n-ar fi dispus să-i administreze şi o mamă sau chiar două, trei de bătaie pentru astfel de bogăţie?! Ce fac bărbaţii în timpul acesta? Chefuiesc, bag sama. Aşadar, totul începe cu oul şi de la el. Şi lumea, dar gîlceava dintre Moşu' şi Baba. Că s-au luat cei doi, pe nimeni nu mai miră. Da' în ce situaţie l-a pus Baba pe Moşu' nostru faţă de principiile sale, non-violente, şi, totodată, faţă de Cucoşu' său, altfel, muzician înnăscut. Cel mai bine şi cel mai bine el ştia să cînte la vioară. Era modul lui de a spune, pe limba lui, poveşti. Îi înveselea pe toţi, jucau, se nărăveau la voie bună şi, uneori, la sfadă. Păi, Cucoşu', ca şi Greierele, dacă cînta, nu muncea. Şi nu se oua, în cazul nostru. În afară de chef, nimic altceva nu avea. Nici el, nici Moşu'. Pe acesta din urmă, iaca a venit o zi de la Dumnezeu în care a început să-l sîcîie că nu are şi el măcar un ou. Cu alte cuvinte, Cucoşu' cel artist trebuia să azvîrle cît colo vioara şi să se ia temeinic de treabă. Să se ouă. Baba a pretins de învăţătură modelul ei. Bătaia. Să fie bătut. Cum a făcut şi ea cu Găina dumneaei. De aceea, carevasăzică, ea, Baba, are. Un moment superb din spectacol, jucat impecabil de Tudor Tăbăcaru-Moşu' şi Cezar Antal-Cucoşu', cu gesturi mici, cu un du-te vino fin de priviri, de subînţelesuri, de sensuri ce se rostogolesc unele după altele este acel taifas bărbătesc dintre cei doi. Şueta masculină. Încurcătura bietului moş. Absurdul situaţiei însăşi. Scărpinarea pe după ceafă. Negocierea. Iniţial, paşnică. Precipitarea acţiunii şi părăsirea dialogului. Sînt secvenţe de film, care, prin succesiunea lor, prin accelerarea ritmului nasc, într-un timp foarte scurt, alte zeci de poveşti. Paranteze, drumuri lăturalnice, capete de alte istorii. Ca în filmul mut, distanţa dintre taifas şi bătaie nu e cine ştie ce. Iar cei doi actori sînt desăvârşiţi. Fiecare gest îşi are rostul limpede definit. Corpul are, şi el, o anumită dinamică. O permanentă legătură cu iuţeala sau cu lentoarea cuvîntului. Pare un calcul matematic întins pe toată scena. Improvizaţiile sînt elaborate, sînt mici nuclee dintr-un discurs profund despre actorie. Despre meseria asta şi relaţia cu jocul, cu pofta de joc, despre relaţia directă cu scena, cu spectatorii. Despre open mind şi prospeţime. Despre rigoare şi fineţe. Un moment de un haz nebun, de comedie veritabilă.
"OO!" este o formă de iniţiere. Deopotrivă a actorilor din trupă, dar şi a fiecăruia dintre cei care privesc. Este, la început, un concert pe două voci de cor. Din fiecare, se desprind vocile protagoniştilor din noi. Polifonia. Fiecare actor învaţă să se descopere, să-şi ia în mîini trupul, glasul, ochii, personajul, învaţă ce este studiul, repetiţia şi întîmplarea, învaţă să-şi asculte cu o ureche ritmul interior, iar cu cealaltă, pe al celuilalt/ceilalţi. Tot astfel învaţă şi spectatorii să-şi părăsească propriul zbor, limitele şi să se însoţească. Cu propriul eu, cu ceilalţi. Ce este, la urma urmelor, povestea? Taina însoţirii.
Despre asta dădu ştire şi mărturisire Alexandru Dabija.
