Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Cu Salman Rushdie la un pahar de vin de Antoaneta Ralian


Luna noiembrie a agonizantului an 2009 a fost incendiară, vulcanică în ce priveşte cultura. Această Cenuşăreasă care se tot lamentează că e ignorată a trăit un soi de prerevelion, o explozie de fântâni de artificii arteziene : valuri de festivaluri de lung metraj, de scurt metraj, de teatru naţional şi internaţional la metru şi la kilometru, de cântăreţe chele, de muzică veche şi ultranouă, de dans, de marionete, de elevate colocvii de literatură, de nobelomanie hertamülleriană etc. Totul pe fundalul cvasiameninţător al Târgului Gaudeamus, care se tot apropia cu învălmăşeala, vânzoleala haosului livresc: lansări concomitente, din care nu auzi decît crâmpeie întrerupte de ţipete isterice de trompetă, grote cu comori de cărţi pe care le vrei şi ,,şi nu le poţi." Şi în această atmosferă compact de rarefiată, iată încă un ,,eveniment cultural": Editura Polirom a avut meritoria iniţiativă de a-l invita pe Salman Rushdie.(Se pronunţă Ruşdi, cu ,,u" de la uşă, şi nu Raşdi, cum îi spuneam noi.) Cel mai mediatizat scriitor al secolului, trăgînd după el o poveste senzaţională, concepută parcă de imaginaţia lui fabuloasă, cel mai controversat erou din Povestea a două lumi, şi, totodată, unul dintre cei mai buni (premiat şi suprapremiat, înnobilat de Regina Angliei etc.).

Emoţii pe mine, traducătoarea uneia dintre cele mai bune cărţi ale lui, Pământul de sub tălpile ei. ,, Cum o să-i fac faţă? "

Editura Polirom a avut amabilitatea să mă invite la o discuţie a lui Rushdie cu cititorii, la Teatrul Odeon, urmată de o ,,cină intimă", la care am participat. Discuţiile cu cititorii s-au produs prin bileţele cu întrebări scrise, adunate din sală, care îi erau traduse lui Rushdie, iar răspunsurile lui erau, la rîndul lor, traduse în română. Sistem cam greoi, cu dezavantaje: scris ilizibil pe unele bilete, microfoane bâlbâite, behăite, mediatori puţin obosiţi. Mai avusese loc o intâlnire cu presa, tot cu cascade de întrebări şi răspunsuri. Prima întrebare din sală, venită de la Simona Sora, a sunat inteligent şi se baza pe un joc de cuvinte care, din păcate, i-a scăpat traducătoarei (foarte bună de altfel): ,, Dacă Rushdie nu se simte dezorientat pentru că a pierdut Orientul". Bâzâială în sală, pentru că lumea era avidă să audă, pentru a nu ştiu câta oară, istoria condamnării lui la moarte, senzaţiile condamnatului, poveştile cu gardienii, senzaţiile eliberării sau, cititorii mai cultivaţi, problemele, dilemele, sursele de creaţie ale autorului. Mai tîrziu, la cină, mi-a mărturisit că două dintre întrebări l-au amuzat: ,,Cum s-ar defini singur într-un dicţionar al scriitorilor contemporani?'' Răspunsul a fost (aproximativ): ,,Ca un povestitor foarte bun, care ştie să sesizeze şi să extragă mirajul şi magia existenţei şi care crede că impulsul primordial al vieţii e iubirea". A doua întrebare amuzantă ţinea să afle dacă la cei şaizeci şi ceva de ani ai lui, scriitorul a putut să trăiască "pe viu" plăcerile descrise în cartea Seducătoarea din Florenţa . Răspunsul a fost un Yes categoric, rostit ferm şi răspicat.

După un scurt concert, a urmat ,,cina intimă" , la o cramă elegantă, ,,pseudoautentică" de la şosea. M-am trezit aşezată chiar lângă Rushdie. Ipocrită şi, oarecum, complexată, m-am oferit să cedez locul meu de onoare uneia dintre fetele tinere şi frumoase prezente în grup (printre care se număra şi acea Giocondă enigmatică, Monica Bârlădeanu, buna şi apreciata lui prietenă). Foarte gentleman, Rushdie m-a asigurat ( el ştie cît de sincer), că preferă compania traducătoarei. Aşa că am petrecut aproape două ore cu Salman Rushdie la o ţuică ( mult i-a mai plăcut!) şi la un pahar de vin roşu. Un Rushdie ,, în halat şi papuci". Fizic e destul de obişnuit: bărbuţă - cheliuţă - burtică - dar nişte ochi scormonitori - deşi lascivi - care te pătrund de după lentile, şi un nas ,,oriental încovoiat", care pare să adulmece totul. I-am comunicat observaţia mea că în unele fotografii are o mină oarecum demonică şi mi-a răspuns că ştie, e vorba de un truc fotografic, publicitar, pe care, pînă la urmă l-a acceptat.

De la bun început mi s-a plâns că a fost literalmente scăldat în băi de întrebări şi răspunsuri, că a fost asfixiat de interviuri şi m-a rugat să discutăm despre orice, numai despre fatwa şi despre creaţia lui, nu. În schimb mi-a pus el mie întrebări legate de munca mea la traducerea lui. I-am destăinuit că au fost pasaje în care m-am îndrăgostit de el - adică nu propriu-zis de el, ci de personajul Rai, care e, probabil, o proiecţie a lui. Mi-a mărturisit că în toate personajele sale, masculine sau feminine, pozitive sau negative, toarnă cîte puţin din el şi din biografia lui. Şi i-am adăugat că în alte pasaje l-am urît, pentru că mă împingea să fac un slalom de la cele mai elevate culmi nirvanatice, la rock'n roll. De la sublimări şi imaculări, la bordeluri şi formaţii de şantan. Mi-a explicat că el execută permanent acest slalom, care ţine de însăşi structura lui şi se simte,,acasă" în ambele limburi.

A recunoscut că e un bon viveur, căruia îi plac mult femeile, vinul bun, sportul, muzica rock.

- Cum vă sublimaţi, cum treceţi de la aceste atracţii terestre la mirajul şi atmosfera uneori transcendentală a cărţilor dvs? (n-am putut să nu-i pun întrebări, sunt femeie).

Mi-a răspuns că, în aşa-zisul lui realism magic, încearcă să descâlcească misterele vieţii, ori viaţa e un amalgam de terestru şi celest - trebuie doar să recunoşti procentajele.

Cînd au sosit ineluctabilele sarmale, i-am atras atenţia că sunt umplute cu carne de porc. M-a asigurat că îi este străină orice superstiţie sau tradiţie religioasă şi că mănîncă frecvent carne de porc. Se ferea doar în faţa bunicii lui, care nu era religioasă, dar respecta tradiţiile. Apropo de carnea de porc, mi-a povestit ceva drăguţ. În Israel se prevede strict în Thora sau în Talmud că pe Pământul }ării Sfinte e interzisă carnea de porc. Şi cum Israelul are azi o industrie dezvoltată de mezeluri şi preparate porcine, fabricile şi laboratoarele respective au fost clădite pe nişte piloni sau ţăruşi inalţi, care le separă de pământ.

L-am mai întrebat dacă crede în reîncarnare şi dacă da, ce i-ar plăcea să fie într-o viaţă viitoare: un păianjen sau o starletă de Bollywood? Nu crede în nici o formă de viaţă viitoare, dar crede că dacă ar exista, i-ar plăcea să fie tot Salman Rushdie. ,, Şi aţi repeta toate greşelile şi păcatele din viaţa de acum?" ,,Da, cu excepţia unor relaţii personale legate de femei". ,,Aţi scrie din nou Versetele Satanice?". "Da, pentru că cred în ce am scris. Dar aş fi mai atent la gustul cititorilor. Cînd le-am scris, teama mea de bază era doar să nu ratez din punct de vedere literar." ,,Şi aţi alege Orientul sau Occidentul?" ,,Ambele, aş face naveta."

În legătură cu reîncarnarea i-am reprodus un banc vechi, în vogă pe vremea lui Ceauşescu. Cînd măcelăriile erau goale ca nişte cochilii de scoică şi carnea era la noi fata morgana, circula întrebarea : ,, Care este culmea metempsihozei?" Răspuns: ,,Reîncarnarea măcelăriilor." L-a amuzat enorm bancul şi l-a notat, ca să-l spună mai departe. L-am mai întrebat cum poate un scriitor mare să se menţină egal cu el însuşi. Creaţia e o pantă abruptă, mi-a răspuns, şi trebuie să înveţi să-ţi menţii echilibrul, dar la un moment dat, e inerent să aluneci la vale. E conştient că Seducătoarea... nu-i la înălţimea cărţilor lui din tinereţe. Dar următoarea...!

Am evitat să discut politică, am adulmecat însă la el o boare de stânga. Anglicizat pînă în măduva oaselor (maniere foarte gentlemanlike, uşor atinse de onctuozitatea orientală), îi displac americanii, deşi actualmente e profesor la o universitate americană.

La despărţire, după multă trăncăneală, i-am spus:,,Din păcate, toate lucrurile frumoase au un sfărşit."

- Ba nu, a ripostat, au un mijloc (a middle). Ne vom mai întîlni.

- Într-o viitoare reîncarnare?

-Nu. Aici la Bucureşti.Voi reveni în actuala reîn­carnare.